Excelența Sa Domnul Andrew Popper, Șeful Casei Majestății Sale Custodele Coroanei, a oferit redacției blogului „Monarhia Salvează România” un interviu amplu, pentru lămurirea unor aspecte ale biografiei sale.
Domnul Andrew Popper a răspuns cu amabilitate și eleganță întrebărilor domnului Tudor Vișan-Miu, autorul unei cercetări despre Mareșalii Palatului Regal (vezi Addenda). Acest portret le întregește pe cele dintr-o viitoare lucrare dedicată Mareșalilor Palatului aflați în slujba Regilor României.
ASCENDENȚĂ
- Pe linie maternă (prima luată în considerare în ascendența iudaică), Domnul Andrew Popper este fiul Lidiei Zelter și nepot al jurnalistului Moise Zelter-Sărăţeanu (1885-1970).
Bunicul său matern era născut în satul Lipovăț al județului Vaslui, în Regatul României, ca evreu pământean. Despre tatăl acestuia există informația că a luptat în Războiul de Independență din 1877-1878, fiindu-i astfel acordată cetățenia statului român.
Moise Zelter [1] a fost ziarist la „Adevărul” și „Dimineața”. După Primul Război Mondial a fost prim-redactor al ziarului „Curierul israelit”, organul de presă al Uniunii Evreilor Pământeni (din 1923, Uniunea Evreilor Români). Totodată, a fost secretar general al acestei societăți sub președinția lui Wilhelm Filderman [2], preluând el însuși președinția Uniunii în anul 1946.
- Pe linie paternă, Domnul Andrew Popper este fiul economistului Armand Popper (1916-1997) și nepotul dentistului Jules Popper (a nu se confunda cu Julius Popper, „exploratorul Patagoniei”! – n.red.).
Familia Popper a ajuns în România odată cu tatăl dentistului Popper (străbunicul Domnului Andrew Popper), un croitor provenind din Viena care s-a stabilit la București și a creat un atelier de croitorie.
Armand Popper, născut la București în februarie 1916, înaintea intrării României în Primul Război Mondial, intră în rândul generației româno-evreilor supuși condițiilor sociale din perioada interbelică. Membru al Frontului Democrat Studențesc [3], ascensiunea sa socială a fost oprită de legislația care a interzis evreilor o serie de drepturi (guvernele din perioada 1938-1944), rămânând profesor la o școală israelită.
Atras de ideile marxiste, a fost implicat în Partidul Radical-Țărănesc al lui Grigore Iunian (creat în 1932 și desființat, odată cu toate partidele, în februarie 1938). În anii celui de al Doilea Război Mondial a continuat o activitate de propagandă iar, la finalul războiului, a primit un certificat de „ilegalist”. De aici încep o serie de invenții gazetărești îndatorate literaturii pseudo-istorice antisemite (ex. Iulian Apostu, Zydokuma, Adevărul oculat. Evreii și comunismul, cazul României, ed. I, f.l, f.ed., 2011) [4]. Asocierea sa cu ministrul Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, nu a existat – fiind evident că, după arestarea acestuia din anul 1948, domnul Armand Popper nu a avut de suferit. A avut o poziție de conducere la ARLUS-Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, prezidată de profesorul C.I. Parhon (1874-1969), cunoscutul endocrinolog. În același timp, Armand Popper a preluat direcția Editurii Cartea Rusă.
În anul 1952, în timpul procesului „devianților de dreapta”, Ofelia Manole (1908-1983), adjunct al șefului Secției de Agitație și Propagandă a Comitetului Central (Leonte Răutu, denumit de „Raportul Tismăneanu” dictatorul culturii române), a dispus concedierea sa de la Editura Cartea Rusă sub pretextul unei selecții neadecvate din operele lui Pușkin [5]. Astfel a fost transferat la Banca Națională a României (banca centrală, etatizată în anul 1946), unde a lucrat la direcția valutară. În 1957 a purtat negocieri la Paris și Londra privind datoriile României față de Franța și Marea Britanie. Ultimul post ocupat a fost cel de director general al Ministerul Finanțelor (s-a pensionat în anul 1974). În paralel a ținut cursul de „Istoria doctrinelor economice” la Academia de Studii Economice (ASE).
BIOGRAFIE
(I) Andrew Popper: „Regele Mihai nu m-a întrebat niciodată despre tatăl meu. Îmi asum trecutul.”
Născut la 8 iulie 1944, Andrew Popper este descendent, pe linie maternă, dintr-o familie de evrei naturalizată în Vechiul Regat, iar, pe linie paternă, dintr-o familie de evrei încetățenită în România Mare – ambele cu o tradiție de locuire în București de câteva generații.
„M-am născut într-o casă a familiei Brătianu”.
Domnia sa își amintește că, la momentul nașterii sale, tatăl său era profesor la o școală israelită. Mătușa sa, Beatrice (Bibi) Zelter, era căsătorită cu cunoscutul liberal Ion (Puiu) Zurescu [6], care, prin contactele sale amicale cu membri ai familiei Brătianu, obținuse adăpostirea familiei Popper-Zelter în casa Brătianu, plasată în spatele Palatului Monopolurilor de Stat de pe Calea Victoriei nr. 152 (clădire a arhitectului Duliu Marcu), viitorul Palat al Comitetului de Stat al Planificării (CSP). Ulterior a copilărit în casa cumpărată de Jules Popper de la o figură importantă a Mitropoliei Bucureștilor, pe Calea Rahovei nr. 11.
„Părinții mei păstrau recunoștință Regelui Mihai și Reginei-Mamă.”
În privința educației sale, Domnul Andrew Popper mărturisește că, în pofida orientării de stânga a părinților săi, aceștia „niciodată nu au pronunțat vreun cuvânt negativ la adresa Regelui Mihai sau a Reginei-Mamă Elena, păstrând față de ei gratitudinea pentru salvarea evreilor”. Căminul lor nu a fost unul religios, iar Domnul Andrew Popper a fost dus la Templul Coral din București de bunicul său matern, Moise Zelter-Sărăţeanu (1885-1970), cu ocazia sărbătorilor comunității. Bunicul său rămăsese o personalitate importantă a comunității evreilor din România [7].
Domnul Andrew Popper mărturisește că, deși privește cu simpatie și afecțiune statul Israel (creat în anul 1948), „niciodată nu am luat în considerare mutarea în acel loc. Pe mine m-a atras America”.
„Nu am avut profesori cu adevărat comuniști”.
Domnul Andrew Popper a urmat școala elementară la școala de băieţi din strada Epureanu (cinci ani, 1951-1956) și la cea de pe Fundătura Negru Vodă (doi ani, 1956-1958). Cursul liceal l-a urmat la Liceul „Gheorghe Șincai” din București (1958-1962). Dintre profesorii săi, Domnul Andrew Popper îi evocă pe profesorul de limba latină David Popescu (un mare clasicist persecutat de regimul comunist) și profesorul de matematică, domnul Buică. „Nu am avut profesori cu adevărat comuniști”.
În anul 1962, Domnul Andrew Popper a fost admis la Academia de Studii Economice (ASE). Menționează că tatăl său – pe care nu l-a avut profesor – preda cursul de „Istoria doctrinelor economice”. „Dintre economiștii din Regat îi studiasem pe Ștefan Zeletin și Mihail Manoilescu. Am auzit menționat numele lui Mircea Vulcănescu, dar el nu se studia”. Dintre profesorii săi îi evocă cu admirație pe conf. univ. dr. Ludwig Grünberg (1933-1995), titular al cursului de Filosofie și de filosofie economică.
În anul 1967, după obținerea licenței în studii economice, Domnul Andrew Popper a lucrat la Direcția Centrală de Statistică, unde s-a familiarizat cu noua tehnologie IT (calculatoare și programare). Începând din anul 1968 a lucrat la Institutul de Cercetări Economice, în statistică și matematică (deci pentru științele economice neideologizate). În anul 1974 a părăsit România, tranzitând la Roma timp de câteva luni pentru obținerea vizei pentru Statele Unite ale Americii. Era deja fluent în limba engleză și familiarizat cu ideile economiei de piață.
(II) Andrew Popper: „Cel mai mare privilegiu al vieții mele a fost slujba în serviciul Regatului Mihai.”
În anul 1974 s-a stabilit la New York City, unde a început o nouă viață. Parcursul său profesional după anul 1975 este deja public (Prabook).
În primii ani (1975-1978) a lucrat la Federal Reserve Bank of New York, banca centrală a S.U.A. În următorii ani a lucrat la: Chemical Bank New York, New York City, 1978-1981. Crocker Bank New York, 1981-1985 (ca manager pentru schimbul valutar), Bank Leumi Trust Company, 1985-1987 (ca senior vice president și trezorier) și Credit Commercial de France, New York City (1987-1994).
În anul 1994 a început să lucreze la Man Plc (firmă britanică de fonduri hedge). În același an, i-a fost prezentat Principesei Margareta a României, venită la New York în interesele fundației sale (Fundația Principesa Margareta a României). Simpatizând cu inițiativa Alteței Sale Regale, început să contribuie la strângerea de fonduri în folosul FPMR.
„Am fost prezentat Regelui Mihai în Casa Forbes.”
În anul 1995, cu ocazia unei recepții oferite de Fundația Forbes (Forbes House Museum), a fost prezentat Majestății Sale Regelui Mihai, invitat de seamă al serii, ca o persoană de origine din România și colaborator al Fundației Principesei Moștenitoare. „Casa Forbes deține o colecție impresionantă, inclusiv de ouă Fabergé (detalii în presa americană – n.red.) și de soldăței de plumb. Momentul introducerii mele în fața Majestății Sale a fost cu ocazia vizionării colecțiilor din acea casă, cunoscându-se pasiunea Regelui pentru elemente de istorie militară”.
În anul 1996, Domnul Andrew Popper a intrat în slujba Bankers Trust, fiind transferat, de la New York, la Londra. Acolo, a devenit chairman al filialei londoneze a Fundației Principesei Margareta. În anul 2001 a intrat în slujba Băncii Hambros (2001-2011), parte a Société Générale Group.
În anul 2003, Majestatea Sa Regele l-a împuternicit cu reprezentarea Casei Majestății Sale în negocierile cu statul român în folosul drepturilor patrimoniale ale Coroanei. Aprecierea Regelui pentru activitatea sa a justificat numirea, în anul 2006, în postul de Șef al Casei Majestății Sale Regelui (care era vacant din 1999, de la moartea Domnului Gheorghe Antoniade, vechiul Șef al Casei MSR).
O REPUTAȚIE ONORABILĂ
„Ca cercetător al istoriei Mareșalilor Palatului, cred că românii ar trebui să aprecieze înțelepciunea Regelui Mihai de a numi un economist ancorat în prezent, român de origine evreiască, pentru prima dată în istoria Curții Sale, în postul cel mai înalt al Palatului (continuator al tradiției Serviciului Mareșalatului Casei Regale)”,
a afirmat domnul Tudor Vișan-Miu pentru redacția noastră.
Faptul că în această demnitate se află un economist care provine din domeniul bancar nu este o premieră: primul mareșal al Regelui Ferdinand, Henri Catargi (1860-1944), a intrat în slujba Palatului părăsind postul de director al Băncii Naționale a României. În slujba Palatului au mai existat români de religie mozaică, printre care colonelul Mauriciu Brociner (1854-1946), veteran al Războiului de Independență (primul evreu care a primit gradul de ofițer al Armatei Române), care s-a aflat în slujba Palatului timp de peste trei decenii (1882-1918). Este drept, însă, că Domnul Andrew Popper este primul român de origine evreiască încredințat cu cel mai de seamă rol în cadrul Casei Majestății Sale.
Redacția noastră dorește ca prin acest text să transmită cititorilor săi rugămintea de verificare a faptelor vehiculate, acordând istoriei românești respectul și grija pe care Memoria Istorică a Regalității o merită, mai ales în contextul unei mobilizări tot mai importante a societății românești pentru reintegrarea Coroanei în rolul său legitim.
ADDENDA
Tabel cu lista mareșalilor Palatului, 1866-1947
______________________________
Note și surse:
[1] O notă biografică găsim la Lucian Năstasă (coord.), Minorități etnoculturale. Mărturii documentare, vol. 5: Evreii din România (1945-1965), Cluj-Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2003, nota 11 pe seama doc. 54 (minuta Ședinței în legătură cu problemele muncii printre evrei, din 19 februarie 1946, în care este discutat planul întăririi Comitetului Democratic Evreiesc creat în 1945 și problema reprezentată de influența în rândul comunității evreiești de liderii Uniunii Evreilor din România, Wilhelm Filderman și Moise Zelter-Sărățeanu):
„M. Zelter-Sărățeanu (n. 1886, la Lipovãț, jud. Vaslui), cu studii juridice la Zürich, Geneva și Montpellier, fondator al Asociației Evreilor din România, secretar general al Uniunii Evreilor din România, iar dupã război președinte al acesteia (1946). Pentru angajamentele sioniste ale lui Sãrãțeanu vezi culegerea de texte îngrijită de Hary Kuller, sub titlul Ceva despre istoria sionismului în România, în „Buletinul Centrului, Muzeului și Arhivei istorice a evreilor din România”, București 1998 [pe copertã: 1999], pp.72-101”.
[2] Pentru surse privind activitatea lui M. Zelter-Sărățeanu în cadrul comunității evreiești, vezi:
[2] (1) Gabriela Țicu, Edith Gorun, Monumente funerare de rit mozaic din București, în „Bucureşti – Materiale de Istorie şi muzeografie”, XV (2001), p. 156 (online la adresa http://bmim.muzeulbucurestiului.ro/fisiere/15-Bucuresti-Materiale-de-Istorie-si-Muzeografie-XV-2001_154.pdf);
[2] (2) Ioan Scurtu, Statutul politico-juridic al evreilor din Romania (1858 – 2004), 22 decembrie 2011, ioanscurtu.ro („Într-o scrisoare adresată Comunităţii Evreieşti din Timişoara, la 6 octombrie 1928, preşedintele Wilhelm Filderman şi secretarul general M. Zelţer-Sărăţeanu apreciau că Uniunea Evreilor Români a desfăşurat o activitate rodnică”);
[2] (3) Lucian Năstasă (editor), Antisemitismul universitar în România, 1919-1939: mărturii documentare, cu un cuvânt înainte de Carol Iancu, Cluj-Napoca, Editura Institutului Național pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Editura Kriterion, 2011, doc. 201 (memoriu al Uniunii Evreilor Români, semnat de președintele Wilhelm Filderman și secretarul general M. Zelter-Sărățeanu, adresat ministrului de Interne, I.G. Duca, privind activitatea Uniunii Naționale a Studenților Creștini din România, datat 4 iulie 1928, reprodus la pp. 407-408);
[2] (4) Măriuca Stanciu, Curierul Israelit, Enciclopedia Evreilor din Europa „Yivo”.
[3] În cadrul acestei organizații, adăpostite de Partidul Radical-Țărănesc al lui Grigore Iunian, l-a cunoscut pe Miron Constantinescu (1917-1974), care, „deși cam de aceeași vârstă”, „îl privea ca pe un învățăcel, el, [Miron Constantinescu], având o experiență de partid mai mare și munci de răspundere. La F.D.S. [Frontul Democrat Studențesc – n.red.] [Armand] nu avea funcții oficiale. Era omul de partid” (Maria Banuș, Însemnări zilnice, 1927-1999, text stabilit, note și comentarii de Geo Șerban, însemnare din 8 ianuarie 1976).
[4] Iulian Apostu, Zydokuma, Adevărul oculat. Evreii și comunismul, cazul României, ed. I, f.l, f.ed., 2011, îl include la „Mass Media & Sistemul Editorial-Tipografic” sub nr. 822 (p. 91): „POPPER, Armand (d. 1976) – fost ilegalist, după război asistentul lui L. Pătrăşcanu (sic!), apoi directorul editurii “Cartea Rusă” în anii ‟50, ulterior autor la Editura Didactică şi Pedagogică”.
[5] Amănuntul este relatat pe larg de Maria Banuș (1914-1999), în jurnalul ei, Însemnări zilnice (1927-1999), București, Editura Cartea Românească, 2014. Vezi însemnarea din 8 ianuarie 1976.
[6] Ion Zurescu a fost deputat, redactor-şef al ziarului „Liberalul” (1946-1947) și autor al primei monografii dedicate pictorului Artur Verona, publicată post-mortem (Ion Zurescu, Verona, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957). A fost arestat la 15 august 1952. Deținut la penitenciarul Ghencea, a sfârșit la Canal în primăvara anului 1954; „a fost aruncat în gropile comune de la Poarta Albă” („Memoria: revista gândirii arestate”, nr. 4/2000 (33), p. 143).
[7] Vezi Natalia Lazăr, Emigrarea evreilor din România în perioada 1948-1952, în Liviu Rotman (coord.), Noi perspective în istoria evreilor din România, București, Editura Hasefer, Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic, 2010, p. 206.
«În zilele de 12-13 septembrie 1950, populaţia evreiască a sărbătorit Rosh Hashana (Anul Nou după ritul iudaic) printr-o numeroasă participare la sinagogi unde au avut loc manifestări considerate „nesănătoase pentru regim”. Astfel, la Sinagoga „Unirea Sfântă― din Bucureşti s-au produs vociferări şi proteste cu prilejul cuvântării rostite de Sărăţeanu Zelter Moise, membru în Comitetul Central al Comitetului Democratic Evreiesc, care în cursul discursului a afirmat că limba populaţiei evreieşti este limba română, respectiv limba ţării în care aceştia trăiesc. Acesta a mai spus că „evreii nu ar trebui să plece din Republica Populară Română pentru că sunt legaţi de mormintele stămoşilor lor care nu trebuiesc părăsite”.»
Citiți și:
Alexandru Şafran: „Regina Elena a fost pentru noi, evreii din România, o adevărată mamă.”
Solomon Marcus: „23 august, un act înţelept, a fost pentru mine a doua naştere.”
Aurel Vainer: „Regele Mihai a exprimat sentimente frumoase faţă de comunitatea evreiască.”
Monarhia Salvează România 
Circula o varianta din mai multe zone ( Rotaru, Surcel) cf. careia prin 2014, dupa vreo 2 actiuni ( mitinguri) ale ANRM, domnul Popper ar fi avut o intrevedere cu cei din conducerea ANRM in care le-ar fi spus sa o lase moale cu militantismul si cu contestarea formei de stat; ca Familia e pretuita de institutiile republicane; ca s-ar fi „obtinut deja totul” samd. Exista ceva real in acest sens? Familia Regala a renuntat la ideea restaurarii? Sau este vorba de o strategie pe termen mediu (avand in vedere haosul dinastic putin probabil) in care mijloacele „contondente” de contestare trebuie inlocuite cu altele, mai subtile? Daca da, de ce nu li s-a explicat oamenilor ca scopul e acelasi, dar trebuie rafinate mijloace? Pentru ca, daca miscarea monarhista e slab motivata, e si vina Casei Regale ca nu da o perspeciva, un scop, un ideal.
Într-adevăr, ES Domnul Andrew Popper, Șeful Casei Majestății Sale, a primit, în mai 2014, o delegație a Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei. Conținutul discuției mi-a fost relatat, cu diferite ocazii, de toți cei prezenți la respectiva întâlnire, și, într-adevăr, este vorba de strategia Casei Regale de a face pași mărunți dar siguri. O parte dintre persoanele implicate în mișcarea monarhistă au înțeles această abordare.
În ce mă privește, cred că lipsa de motivare a mișcării monarhiste este cauzată tocmai de faptul că se consideră că ea este dependentă de inițiativa Casei Regale. ANRM a inițiat mai multe demersuri, dar ele s-au lovit și de atitudinea amintită anterior (lipsa de motivare prost direcționată).
Problema e ca si o strategie pe termen mediu/lung are puncte intermediare de urmarit si de bifat, altfel e doar trecerea timpului si nu o strategie. Privind inapoi, din 2014, cand domnul Popper i-a chemat pe cei de la ANRM, nu e clar cum a avansat proiectul restaurarii monarhiei in „pasi mici si siguri”. Emotia din dec 2017 nu s-a tranformat in vreo discutie minimal serioasa despre forma de stat. Aniversarea a 100 de ani de la 1918 cu Familia Regala in prin plan a venit si s-a dus, Negocierile cu politicienii cu privire la institututionalizare CR si ulterior despre acel Institutut „Regele Mihai” nu au dus nicaieri (ma rog, au dus la discutii problematice doar despre „abonarea” Familiei la bani publici). Si, nu in ultimul rand, fata de 2014 situatia dinastiei e cam in aer. Daca o fi fost vreo strategie, cu rezultatele a fost mai greu.