Arhivele lunare: Ianuarie 2015

Cristian Câmpeanu: „Monarhia constituţională ne oferă şansa de a ne valorifica la maxim drepturile şi libertăţile.”

„Monarhia constituţională ne oferă şansa de a ne valorifica la maxim drepturile şi libertăţile şi de a ne simţi în continuare acasă în lumea şi în ţara noastră. Acest lucru o transformă în ceva mult mai important decît un sistem de guvernămînt printre altele. Este acel ceva care face ca toate basmele să fie despre prinţi, prinţese şi regi, şi nu despre preşedinţi şi comisari.”

Cristian Câmpeanu, Pariul lui Pascal

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/pariul-lui-pascal

Cristian-Campeanu

Christian Mititelu: „Regele Mihai rămîne un model pentru cei care vor să-şi slujească ţara.”

„Monarhia britanică se bucură astăzi de o deosebită preţuire, şi datorită desăvîrşitului comportament constituţional, public şi privat al reginei Elisabeta a II-a. Un comportament desăvîrşit are şi regele Mihai. A acţionat cu mare curaj şi responsabilitate în 1944. S-a opus instaurării regimului comunist şi înfeudării ţării.  S-a purtat cît se poate de demn în lungul şi dificilul exil. După 1989, nu s-a lăsat convins de cei care îl îndemnau la riscuri. Prin conduita sa discretă, dar consecventă, rămîne un model pentru cei care vor să-şi slujească ţara.”

Christian Mititelu, Monarhia constituţională – tradiţie şi modernitate

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/monarhia-constitutionala-traditie-modernitate

Christian-Mititelu-Gazeta-Libera

Mihnea Măruţă: „Monarhia s-ar construi într-o contrapondere la avalanşa nesimţirii.”

„Consider – şi am mai scris despre asta – că monarhia e forma de guvernământ potrivită românilor şi că restauraţia ne-ar face bine cu atât mai mult în dezorientarea de acum, însă revin cu o auto-provocare suplimentară: oare pot clătina convingerile unui republican neînduplecat? […]

1) Argumentul sociologic: A nega paternalismul funciar al românilor sau a încerca să îl modifici e contraproductiv. Mai bine îl canalizăm într-o formă constituţională, satisfăcându-l şi, simultan, deturnându-l. Ce “tată” e preferabil: unul care veghează şi poate să împace sau unul de la care te aştepţi să intervină, dar nu deţine mijloace legale?

2) Argumentul statal: a) Pe plan intern, eliminarea luptei pentru şefia statului ar revigora disputele parlamentare, dinamismul şi performanţa de partid; b) Pe plan extern, relaţiile de rudenie, personale şi directe dintre familiile “cu sânge albastru” întăresc alianţele politice sau militare şi reprezintă culoare alternative pentru negocieri.

3) Argumentul mental: Perspectiva dinastiei ar mai linişti o Românie nevrotică, de unde cei mai activi caută să evadeze fie la propriu, emigrând, fie la figurat, dezimplicându-se şi construind alternative de realitate protejată.

4) Argumentul social: Monarhia s-ar constitui într-un reper de bun gust şi decenţă, contrapondere la avalanşa nesimţirii.

mihnea-maruta

Dacă m-aş pune în pielea republicanului hotărât, care ar fi pilonii poziţiei mele, locurile în care, aparent, nu le-aş îngădui nici o concesie monarhiştilor?

Mai întâi, lipsa de şanse a “muritorilor de rând” în a accede la conducerea ţării. Cu alte cuvinte, o revoltătoare inegalitate, o discriminare profundă bazată pe apartenenţă familială. Chiar dacă aş fi înzestrat cu toate calităţile necesare, eu, cetăţeanul oarecare, şi chiar dacă m-aş pregăti pentru asta, tot n-aş avea cum să ajung acolo, cel mai sus: sistemul m-ar bloca la un moment dat.

Dar, oare, într-o republică, oricine poate deveni preşedinte? În cazul monarhiei, convenţia e cunoscută; în varianta actuală însă, oare sistemul e deschis oricui? Faţă de cine închide ochii mai mult un “muritor de rând”, un alegător, un om, dotat cu o minimă etică: faţă de un rege sau faţă de un preşedinte? Care dintre ei comite mai multe cedări înainte de a fi instalat în funcţia supremă şi care e, deci, mai şantajabil odată “uns”?

În al doilea rând, dacă aş fi republican, m-ar îngrijora lipsa de garanţii cu privire la sănătatea, echilibrul şi competenţa celei sau celui care urmează să domnească doar pentru că e fiica ori fiul regelui. Cu alte cuvinte, “loteria” descendenţilor, riscul urcării pe tron a unui dement, a unui aventurier, iresponsabil, laş, meschin sau, de ce nu, a unui prost grămadă. Acest risc e real şi avem suficiente exemple în istorie. Dar preşedintele? E “scutit” el de asemenea devianţe sau defecte doar pentru că e ales de mulţimi?

Ce e mai bine: să fii crescut de mic în spiritul onoarei, sub imensa presiune a tradiţiei, cu o cohortă de supraveghetori-educatori, adică într-o structură care, la o adică, te poate îndepărta sau înlocui, sau să striveşti tot ce mişcă prin preajmă, să minţi decenii la rând în campanii electorale, să “n-ai mamă şi tată” de dragul puterii cucerite?

Mai departe: câţi politicieni care-şi ţin copiii la cele mai bune licee şi universităţi îi trimit ulterior şi pe front, într-un război al ţării lor, sau măcar într-un serviciu public temporar care să presupună umilinţă?

Dar nu numai chestiunile teoretice m-ar împinge să fiu republican, ci mai ales ratările concrete şi referirile proxime. Niciuna dintre figurile cunoscute ale Casei Regale a României nu ţine să fie spectaculoasă. Niciuna nu emană premeditat acel eros care produce adepţi şi efecte magice în viaţa publică.

Or, tocmai aceasta poate fi dovada imparţialităţii lor: Regele Mihai şi Regina Ana n-au făcut nimic strident nici în Elveţia, când erau doi soţi ca oricare alţii, nici după ce au recăpătat Peleşul sau Palatul Elisabeta. Au continuat să fie cumpătaţi şi simpli, s-au purtat regeşte inclusiv ca persoane particulare. Nu şi-au tratat diferit conaţionalii nici când au fost batjocoriţi şi expulzaţi, nici când au fost invitaţi de mai-marii zilei, pe care ar fi putut să nu-i recunoască şi nici să-i legitimeze.

Da, ştiu, există “oaia neagră” numită Radu Duda, asociat în popor cu parvenirea şi făţărnicia, cu atât mai abitir după ce a vrut să candideze la preşedinţie. Dar până şi când vine vorba despre el: cunoaşteţi vreun caz comparabil de “spălare” a unui ins comun, o cizelare asemănătoare izbutită în câţiva ani? Compania potrivită, bunele maniere învăţate de la cei rutinaţi în eleganţă, lecţiile de istorie şi geopolitică l-au transformat într-un domn, unul care poate întreţine un dialog diplomatic la orice curte a Europei. El e pilda perfectă că rafinamentul impune şi că adevărata nobleţe îşi elevează anturajul. Radu Duda e experimentul reuşit al restauraţiei. Fondul e acelaşi, însă forma îl constrânge şi-l ridică spiritual.

Într-un text publicat tot după nunta de rating global a Prinţului William, Dragoş Paul Aligică spunea că “singurul argument serios cu care pot veni susţinătorii restauraţiei este cel al eficienţei guvernării”. Aici, cred că republicanul “meu” s-ar întreba imediat cum poţi să mai invoci eficienţa când Casa Regală înseamnă averi uriaşe, laolaltă cu protocol luxuriant şi sfidător. Şi cred că, dintr-o perspectivă strict financiară, i-aş da dreptate republicanului.

Dar obrazul subţire, o ştim, cu cheltuială se ţine. Iar România oficială, mai mult decât orice, se afundă într-o penurie de obraz subţire. Nu România anonimă, nu ţara celor care îşi văd neştiuţi de viaţă, nu singuraticii care se descurcă, la fel ca părinţii şi bunicii lor, cum pot. România care se vede – faţa pe care o livrăm la export şi pe care o imităm de la televizor –, aceea este murdară şi insensibilă. Acel chip trebuie şi poate fi curăţat, împrospătat şi reînnobilat. […]”

Mihnea Măruţă

Liviu Mihaiu: „Nicicând nu i-a fost mai bine României decât în monarhie.”

“Teoria mea este că nicicând nu i-a fost mai bine României decât în monarhie. Toată perioada noastră renascentistă ca ţară, ca popor şi ca naţiune a avut loc în cei 80 de ani de monarhie. Mai precis, aşa cum spunea şi Eliade, cea mai fericită perioadă a României a fost în Interbelic. De acolo ne vin toate valorile. Nu există nimic mai bun în ce a creat această naţiune decât ce a creat în monarhie. Cei mai mari maeştri, cea mai tare monedă, cea mai puternică poziţionare ca ţară au fost în timpul monarhiei. Proiectul care a avut cel mai mare succes în istoria României a fost monarhia însăşi.

mihaiu_0

[…] Sunteţi convins că ar exista acum o majoritate care să nu reacţioneze la fel în faţa unei opţiuni pro-monarhice?

Cred că monarhia, după ultimele sondaje, a ajuns la un grad important de încredere.

Dar asta e altceva, încrederea nu indică neapărat intenţia schimbării formei de guvernare.

Cred că gradul de încredere e verişor primar cu acceptarea monarhiei. Gândiţi-vă la ce procent era monarhia în anii 90, la 5%. Astăzi e la 30% şi pot să vă spun că după doi ani promovare, monarhia s-ar putea instala cu 70% liniştită. Nu cred că poporul e o problemă în alegerea acestei forme de guvernământ. Poporul, dacă îi arăţi ce a însemnat monarhia pentru România şi ce înseamnă în general, cine sunt oamenii care constituie Casa Regală, ce au făcut ei pentru ţară, de ce e bine să rezolvăm acea uzurpare din 1947, atunci cred că mai puţine fantome ne-ar bântui decât ne bântuie azi. Sunt unul dintre puţinii jurnalişti monarhişti asumaţi. E foarte greu să faci predicţii pe România. Credinţa mea este că trebuie să ne luăm ţara înapoi şi după aceea avem şanse să ne revenim ca naţiune.

Acceptaţi un exerciţiu de imaginaţie: dacă mâine ar fi instaurată monarhia în România, cine ar putea să fie rege?

E un singur om care ar putea fi rege în România, cel căruia i s-a luat tronul în 1947, iar acela e Regele Mihai. Ce va urma după Regele Mihai e o altă discuţie naţională. Despre Rege se spunea în 1990 că e prea bătrân. Astăzi, după 23 de ani, aud acelaşi reproş: e prea bătrân. Dacă mai trăieşte23 de ani, acelaşi reproş va fi. Regele nu trebuie să joace fotbal, să bea whisky până la 5 dimineaţa, să se urce în remorcă sau să se ducă la podul de la Mărăcineni. Regele trebuie să fie un model de comportament şi mediere. Monarhia în România a fost strălucită pentru că a promovat elitele. Prin natura ei, Casa Regală promovează elitele, oamenii educaţi. Astăzi, cei mai needucaţi dintre noi conduc instituţii care altădată aparţineau celor mai educaţi dintre noi.”

http://www.dela0.ro/liviu-mihaiu-un-popor-care-nu-se-bucura-timp-de-mai-multe-zeci-de-ani-se-afla-intr-un-mare-pericol

Petre Ţuţea: „Sigur că forma ideală de guvernămînt e monarhia.”

“Sigur că forma ideală de guvernămînt e monarhia. Monarhia ar presupune şi alegeri, şi partide şi ar presupune un arbitru: acest arbitru, văzînd forţele politice în conflict, alege el, de fiecare dată, dar n-o alege pe cea mai populară, ci pe cea mai adecvată interesului general. Deci monarhia n-are criterii de conducere democratice. De fapt monarhia a făcut România Mare, iar democraţia a mai redus-o.
(322 de vorbe memorabile ale lui PETRE ŢUŢEA, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, pag. 71)

tutea

Irina Szasz: „A fost odată un rege atât de iubit de supuşii săi, dar, într-o zi, vecinul său, Împăratul Roşu, a venit peste el şi i-a luat ţara.”

„Lucram în Tele 7 abc, eram reporter, şi într-o zi unul dintre şefi m-a chemat în birou că Principesa vine în România un tir de ajutoare la Brăneşti. În momentul acela acest om mi-a spus următorul lucru: „Dar fii atentă. Venirea ei nu poate fi întâmplătoare. În tirul acela trebuie să fie şi altceva, poate droguri.”

Am prins momentul când tirul era deja acolo şi am început să filmăm momentul, ajutoarele, întâlnirea cu cei pentru care venise, vizita ei la câteva grădiniţe, era însoţită de Principele Radu (cred că abia atunci începuse să-i facă curte, era timid în prezenţa ei). În ziua aceea mi-am dat seama că ce mi s-a spus nu poate fi real. În faţa mea era o femeie care vorbea în şoaptă, simplă, elegantă, foarte „la locul ei”, n-aveau cum să existe în tirul acela decât ajutoare, şi atât.

La un moment dat am putut să mă apropi şi i-am spus asta: „Alteţă, ar fi extraordinar dacă aţi veni la 7:30 seara, să citiţi o poveste pentru copiii din România”. Îmi amintesc că m-am privit atent, direct. Operatorului i-am spus aşa: „Vom face un interviu cu Alteţa Sa Regală. Dacă spui cuiva, te tai mărunt şi te arunc la câini…”. A fost o lumină superbă pe Alteţa Sa. Atunci am văzut cum trebuie să se aşeze o femeie pe scaun, cum trebuie să stea, ce înseamnă o atitudine regală… Citește în continuare Irina Szasz: „A fost odată un rege atât de iubit de supuşii săi, dar, într-o zi, vecinul său, Împăratul Roşu, a venit peste el şi i-a luat ţara.”

Mihail Kogălniceanu, în 1859: „Noi persistăm a voi unirea sub o dinastie străină”

Dar înainte de a fi ales Cuza, în ziua votului din Moldova (5 ianuarie 1859), Mihail Kogălniceanu citeşte în faţa Adunării următoarea propunere:

“Cu toate că Convenţia de la Paris n-a încuviinţat dorinţa Divanurilor ad-hoc, Adunarea, printr-un vot foarte lămurit, să arate Europei, că noi persistăm a voi unirea sub o dinastie străină. Afară de aceasta, noi avem să numim un domn şi cu dînsul se va naşte şi comitetul central din Focşani. Să ştie dinainte domnul şi comitetul care sunt voinţele acestei adunări; să nu uite domnul niciodată că, ales de deputaţii naţiei, pentru că totul nu era încă pregătit spre a face unirea, el trebuie să considere cea mai sacră a sa datorie a grăbi făptuirea acestei uniri, pentru că ziua cea mai frumoasă a domniei sale va fi aceea când se va coborî de pe tron, după ce va fi pus cea de pe urmă piatră la edificiu.”

https://carolinafedra.wordpress.com/2014/01/05/kogalniceanu-cuza-si-principele-strain/

mihail-kogalniceanu

Alexandru Ioan Cuza, în 1859: „Ţara a cerut unirea cu un prinţ străin. Nu voi considera retragerea mea ca un sacrificiu, dacă soarta românilor va fi hotărâtă în conformitate cu voinţa ce a exprimat-o naţia întreagă.”

După alegerea sa ca domn al Ţării Româneşti (24 ianuarie 1859), Cuza spune în scrisoarea adresată puterilor garante si citită apoi în cadrul Adunării:

“Întemeindu-mă pe votul adunărilor ad-hoc, rostit din nou de Adunarea Moldovei, în şedinţa din 5 ianuarie, constat din nou că ţara a cerut unirea cu un prinţ străin. Cât pentru mine personal, am lucrat totdeauna la succesul acestei combinări, şi alegerea mea nu a putut să-mi  schimbe convingerile de mai înainte. Lipsit de ambiţie personală, şi nedorind alta decât binele ţării mele, aşa precum ea îl înţelege şi îl cere, voi fi totdeuna gata de a mă întoarce la viaţa privată, şi nu voi considera  retragerea mea ca un sacrificiu, dacă soarta românilor va fi hotărâtă în conformitate cu voinţa ce a exprimat-o naţia întreagă.

cuzaSursa: https://carolinafedra.wordpress.com/2014/01/05/kogalniceanu-cuza-si-principele-strain/ (sublinieri – Dan Ghenea). V. şiZiua de aur a veacului. Ecoul şi semnificaţia dublei alegeri de la 1859″, http://www.itinerariu-istoric.ro/2013_4.pdf (pp.31-32); pentru sursa citatului, v. A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. XII, Revoluţia de la 1848, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1937, pp.306-208.