Toate articolele de Dan Ghenea

Contra dezamăgiţilor

Ca o contrapondere la valul de  “dezamăgiri” şi contestări ale deciziei Regelui în legătură cu excluderea din linia de succesiune a nepotului său Nicolae, dau mai jos reacţia doamnei Zoe Petre:

„Daţi-mi voie să consider că Majestatea Sa are toate informaţiile pentru a lua cea mai bună decizie şi trebuie să fim încrezători că face cea mai bună alegere. E posibil să îşi dorească să îl ţină mai departe de linia întâi a politicii din România, experienţă care poate fi traumatizantă pentru un tânăr“

1194f-zoe-petre

Ce am pierdut odată cu Regatul

Instituţii scufundate

  1. Regele. Oricare dintre regii României a fost mai benefic pentru ţară decât oricare dintre preşedinţii de până acum. Cei care ar putea fi regi ai României în următorii 50 de ani sunt sigur mai potriviţi rolului de apărător al constituţiei decât oricare dintre cei care ar putea ieşi învingători la urne, intr-o ţară în care un vot costă 20 de lei (plătit jumatate din bani negri, jumătate din impozitele pe care tu, alegatorul onest, le platesti)
  2. Armata Regală. Armata care a luptat pentru ţară sub trei regi nu mai există. După sovietizare, nu şi-a mai revenit niciodată. Azi, România poate mobiliza mai puţini oameni decât Domnitorul Carol I în 1877. Mai puţini şi mai puţin hotărâţi.
  3. Învăţătorul din sat. Azi, copiii de ţărani au mai puţine şanse sa acceada la educaţie superioara decât în vremea Regatului României. Şi nu ştiu dacă mulţi absolvenţi de liceu de astăzi ştiu sa calculeze volumul butoiului. Bunicul meu, cu patru clase primare, ştia.
  4. Profesorul de liceu. E greu să ne imaginăm astăzi respectul de care se bucura în comunitate un profesor de liceu. Sau ce valoare avea un bacalaureat.
  5. Justiţia independentă. Uitaţi-vă la Palatul de Justiţie din Bucureşti. Sau la clădirea Universităţii din Craiova, care a fost Curte de Apel în Regatul României. Sau la Tribunalul din Caracal. Veţi simţi independenţa si soliditatea puterii judecătoreşti.
  6. Academia Română. Academia începe să-şi revină după destructurarea din vremea comunismului, dar e încă departe de vremea când la discursul de recepţie al lui Emil Racoviţă răspundea Grigore Antipa…

Simboluri pierdute (fără care nu suntem decât nişte colhoznici furajaţi cu cojile mucegăite ale unei pseudoistorii)

  1. Coroana de Oţel – simbolul suveranităţii României; cei ce au scos Coroana de pe stemă au un deficit de memorie sau un deficit de caracter
  2. Imnul Naţional – Trăiască Regele
  3. Ziua Naţională – 10 Mai „Sfântă Zi, căci ea ne-a dat Domn puternic Ţării noastre, Libertate şi Regat
  4. Deviza naţională – Nihil sine Deo
  5. Leul puternic – Regele Carol I şi-a ţinut cea mai mare parte a economiilor în lei. Nu în mărci, nu în franci, nici măcar în franci elveţieni!
  6. Micul Paris – Enescu îşi dădea primele audiţii alternativ  pe scenele din Bucureşti şi Paris, ce ziceţi de asta?

Cum rămâne cu progresul reprezentat de republică? Poate că puteţi să îmi daţi măcar 3 instituţii şi simboluri republicane care să fi înlocuit aceste pierderi.

6 martie 1945: Gambitul Regelui

La 6 martie 1945, Regele Mihai a primit jurământul membrilor guvernului Groza, un guvern dominat de comunişti şi aliaţii lor.

Aparent, regele a capitulat în faţa pretenţiilor sovietice într-un timp foarte scurt. Doar aparent.

De fapt, lupta pentru impunerea unui guvern prosovietic la Bucureşti începuse încă din noiembrie 1944, când regele acceptă o remaniere a guvernului, dar îl numeşte tot pe Sănătescu premier.

Pentru că nu obţin ministerele dorite pentru comunişti, sovieticii reiau administrarea militară a Transilvaniei, revocând autorităţile civile române recent instalate.

După demisia generalului Sănătescu, regele îl numeşte pe generalul Nicolae Rădescu pentru a forma guvernul. Era o mişcare abilă: sovieticii încercaseră să îl atragă pe general de partea lor şi chiar îl susţinuseră pentru funcţia de şef al Marelui Stat Major, aşa că nu puteau obiecta pe faţă.

Dar regele ştie că nu e decât o  chestiune de timp până când sovieticii vor încerca din nou să-şi impună omul – acum Petru Groza e vicepremier în guvernul Rădescu.

Şi regele nu stă degeaba. Pe 24 ianuarie 1945 adresează un memoriu preşedintelui Roosevelt, prin intermediul ambasadei americane la Bucureşti. Era o descriere precisă a abuzurilor sovieticilor, vorbind şi despre ocuparea Transilvaniei de către sovietici.

Între 4-11 februarie are loc Conferinţa de la Yalta, când Stalin primeşte, în secret, undă verde pentru instalarea unui guvern prosovietic la Bucureşti.

La Bucureşti, Regele Mihai aşteaptă un răspuns de la americani. Răspunsul nu va veni niciodată. Încep tulburări de stradă provocate de agenţii Moscovei.

Pe 27 februarie vine la Bucureşti A. I. Vîşinski, ministru-adjunct de externe al Uniunii Sovietice. Încearcă să-l intimideze pe tânărul rege. Regele cere timp de gândire. Aşteaptă încă un răspuns de la americani.

O zi mai târziu Vîşinski bate cu pumnul în masă, trânteşte uşa, dă un ultimatum imprecis. Regele cere demisia lui Rădescu. Aparent, a cedat. Doar aparent.

A fost o partidă cu multe mutări, care nu a fost decisă de pumnul în masă al lui Vîşinski. Au urmat nu mai puţin de douăzeci (!) de întâlniri ale regelui cu Groza, cu alţi posibili premieri (N. Gh. Lupu, Barbu Ştirbey), din nou cu Vîşinski. Care, de data asta, nu mai trânteşte uşa, proferează ceva mai neconvins decât prima dată că „se pot întâmpla lucruri grave” şi ii spune că Groza e omul sprijinit de ei.

Regele respinge primele două propuneri de guvern ale lui Groza. Aşteaptă un semn de la americani. Apoi are loc gambitul: Groza îi spune că Stalin a fost de acord sa dea inapoi Transilvania dacă regele il numeste premier. Vîşinski înţelesese în sfârşit că tânărului rege nu îi era frica si atunci se hotărâse să-i propună acest schimb.

Regele acceptă. Încă mai speră că americanii îl vor ajuta să îşi redreseze pozitia pe tabla de joc după acest gambit.  În orice caz, la trei zile după ce guvernul Groza e investit, Transilvania revine sub administraţie românească.

Regele va cere demisia guvernului Groza peste numai câteva luni şi, în faţa refuzului fără precedent al primului-ministru, refuză la rândul său să mai semneze decretele guvernului – începe greva regală. Regele continuă să lupte. Numai că americanii comunicaseră deja britanicilor că nu consideră că România ar fi „terenul potrivit” pentru o luptă cu sovieticii…

De la ce ne salvează monarhia?

Întrebarea a fost pusa de domnul Cristian Ghinea într-o dispută pro şi contra monarhie găzduită de săptămânalul Dilema veche în iunie 2011 (textul integral aici).

Zice domnul Ghinea:

„De ce “Monarhia salvează România?”. În primul rînd, o salvează de la ce anume? Oricum o iei, bilanţul acestor 20 de ani de democraţie este ok pentru generaţia ta, pentru generaţia mea şi pentru generaţia copiilor noştri. Eu aşa zic şi sînt gata să argumentez.”

Să zicem că în 2011 era OK. Faţă de comunism şi faţă de deceniul pierdut 1990 – 2000, să ne înţelegem! Altminteri, comparaţia cu „ce-ar fi fost dacă eram monarhie” e istorie contrafactuala si nu voi intra in aceasta zona unde nimic nu poate fi nici infirmat, nici confirmat.

Dar voi da un alt citat real din acelasi politolog:

„Procurorii anticoruptie sunt un pic panicati ca nu vor mai avea acelasi grad de libertate dupa alegeri”

Aş zice că şi domnul Ghinea era „un pic panicat” în 2014, înaintea alegerilor prezidenţiale, cand a facut aceasta remarcă. Cum rămâne cu siguranţa afişată în 2011 că republica va fi ok „şi pentru generaţia copiilor noştri”?

Pot democratia si statul de drept sa fie date înapoi de rezultatul unor alegeri prezidenţiale? Se pare că da.

De la asta ne poate salva monarhia constitutionala, domnule Ghinea.

falimentSi înca un lucru: nu vă faceţi griji pentru deranjul schimbării. Republica pur si simplu nu mai există. Procurorii demonstrează asta în fiecare zi.

Coroana de acasă a prinţesei Sophie

http://image.issuu.com/130807125336-c6c82e08605d73f5c4d13e9f051aaf3d/jpg/page_74_thumb_large.jpgCând eram mică, fetele de vârsta mea mă întrebau dacă am o coroană acasă. Ele aveau în minte imaginea frumoaselor prinţese din poveşti, sublime şi romantice.

Toate fetiţele de o anumită vârstă vor să fie prinţese. Cât despre mine, eu voiam pur şi simplu să fiu ca toată lumea, pentru că prinţesă eram deja!

„Prinţesă” înseamnă pentru mine a avea un simţ al datoriei, a da un exemplu, a fi umană, sensibilă, respectuoasă, curajoasă şi având puterea sufletească de a îndeplini ceea ce e de făcut pe calea ce ne-a fost trasată.

„Prinţesă” e un întreg: creşti într-un anumit mediu; simplitatea trebuie să facă parte din personalitatea noastră. Nu suntem mai bune decât altele, perfecte, nici atât. Când eşti nobil prin naştere trebuie să ai tot atâta nobleţe a inimii.

Trebuie să fim noi înşine şi să dăm tot ce avem mai bun în noi în toate situaţiile şi în toate circumstanţele, cu demnitate, ştiind că reprezentăm ceva mai mare decât noi înşine.

(Extras dintr-un interviu acordat de  Principesa Sofia/ Sophie de Roumanie revistei Haute Bretagne Privilege; mai multe fragmente traduse aici)