Sorin Dumitrescu: „Regele este modelul meu uman. Pretinde posibilă iubirea vrăjmaşilor.”

„Când Regele îmi întinde mâna, o îndreaptă spre mine cu palma în jos, într-un fel extrem de plăcut şi de bărbătesc. De fiecare dată mi se pare că mâna Regelui mi-apucă mâna ca pe o sabie. […] Pe loc mă simt ridicat la rang de supus. […] Să fii supusul unui Rege nu este un lucru chiar atât de uşor. Cel mai greu este să […] renunţi de bunăvoie la dreptul de a avea opinii despre Regele tău: […] să nu-l mai judeci, aşa cum te obişnuiseşi să îi judeci pe preşedinţi, şi să încetezi să mai pui pe tocător modul cum domneşte.

Regele este modelul meu uman. De la el am învăţat şi învăţ «pe nevăzutelea» cum să împlinesc exigenţele Modelului meu divino-uman. De exemplu, acesta pretinde (posibilă) imposibila iubire a vrăjmaşilor. Aud comanda şi mă uit la Rege. Are (mulţi) duşmani. De ce nu se răzbună? Fiindcă şi-ar atribui o autoritate şi un drept care nu îi aparţin. Aparţin exclusiv Celui care se răzbună neuman: împărţit şi neamestecat. Rezultatul: în final, în locul vrăjmaşului se prezintă un ins de treabă, şi cuviincios, şi modest! Miracol!

Dar pe 23 octombrie 2006 – cu prilejul sărbătorii la Ateneul Român a celor 85 de ani împliniţi de „Regele aşteptării” […] – în primul rând al lojei oficiale puteau fi văzuţi Regele şi Regina, în vreme ce în rândul din spatele lor […] putea fi zărit tocmai puternicul prigonitor de altădată – fostul preşedinte Ion Iliescu […]. Din punct de vedere duhovnicesc, teribila privelişte de la Ateneu constituie o biruinţă a Regelui […], ca să nu mai vorbim de tacita şi implicita catehizare a lumii româneşti asupra modului în care trebuie iubiţi vrăjmaşii.”

– Sorin Dumitrescu

(Lumea Regelui, Ed. Polirom, 2011, pp.181,183)