Catedrala Mântuirii, proiect din timpul Regatului. Un senator cerea, în 1906, începerea lucrărilor.

Duminică, 25 noiembrie 2018, are loc slujba pentru sfinţirea altarului bisericii care va deveni noua catedrală patriarhală din Bucureşti [1].

Cu 360 de ani în urmă a fost sfintiţă biserica de pe Dealul Mitropoliei, care, de 350 de ani, găzduieşte oficial catedrala mitropolitană [2]. Cu 9 ani în urmă (1659) se mutase capitala, aşa încât mitropolitul Ungrovlahiei şi-a mutat repede rezidenţa în spaţiile mănăstirii din Dealul Mitropoliei, iar mitropolia s-a mutat de la Târgovişte la Bucureşti.

După Unirea Principatelor (1859), mitropolitul Ungrovlahiei a devenit mitropolitul primat al Bisericii Ortodoxe Române [3]. Astfel, biserica de pe Dealul Mitropoliei a devenit întâia catedrală a ţării. După războiul de independenţă (1877-1878), a apărut proiectul înălţării unei noi catedrale mitropolitane la Bucureşti, susţinut de regele Carol I, pe care numai războiul de întregire (1916-1919) l-a amânat. 

După Marea Unire (1918), Regele Ferdinand I a dat Hrisovul pentru Biserica Mântuirii din 10 mai 1920. Suveranul motivează construirea Bisericii Mântuirii „ca semn de mulțumire pentru ajutorul celui Prea Înalt” și „ca simbol al unității sufletești a întregului neam și veșnică pomenire celor răposați pentru înfăptuirea României întregite”.

În 1925, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie, iar catedrala mitropolitană a devenit, în mod provizoriu, catedrală patriarhală. Cu toate acestea, hrisovul regal din 10 mai 1920 a întârziat să fie pus în aplicare, mai ales după ce a intervenit criza economică mondială din 1929-1933.

„La sfârșitul anilor 1920 dezbaterile despre construcția Catedralei erau despre locul unde ar trebui să se construiască. Fiecare avea câte o propunere pe care o considera potrivită. Oameni importanți sau oameni simpli își spuneau opinia aprobând sau criticând. Până și ziarele se scuturau de imparțialitate și făceau propriile propuneri, după cum putem vedea în articolul din Dimineața, care în 1929 sugera că cel mai potrivit loc pentru construcție este la Universitate. Se dezbătea, se tot dezbătea, pentru că proiectul era important, era național – tocmai se împliniseră 10 ani de la Marea Unire -, dar nimeni nu critica efortul financiar ce urma să fie suportat odată demarată construcția. A venit criza economică, apoi războiul, apoi rușii, iar catedrala a rămas un proiect uitat”, arată istoricul Stejărel Olaru.

Publicăm discursul unui senator român, general Theodor Văcărescu (FOTO), diplomat, fost mareşal al Curţii Regale (1873-1882) în anii obţinerii independenţei şi a proclamării Regatului. La acel moment, generalul Văcărescu era vicepreşedintele Senatului, ca membru al Partidului Conservator.

Theodor Vacarescu.jpg

PENTRU UN PALAT AL SENATULUI ŞI O CATEDRALĂ ÎN CAPITALĂ
„În şedinţa Senatului de la 9 Decembrie 1906, generalul Th. Văcărescu adresează Ministrului Cultelor [Constantin G. Dissescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul George Grigore Cantacuzino, n.red.] următoarea interpelare:
(…)
Am onoare a mai ruga pe d. ministru al cultelor să binevoiască a declara Senatului dacă nu crede că a sosit în sfârşit momentul ca, din fericitul excedent bugetar al anului acesta, memorabil şi îmbelşugat [1906 – jubileul de 40 de ani de domnie a regelui Carol I – a fost totodată un an agricol excepţional, n.red.],

să se restabilească creditul votat de Corpurile legiuitoare şi dispus la alte trebuinţe; dar care fusese hotărât pentru a se construi în Capitala Ţării o biserică-catedrală, spre a sta mărturie concretă, măreaţă şi dăinuitoare de nestrămutată Credinţă, în legea strămoşească a poporului român.

Oratorul roagă pe d. preşedinte să pună această interprelare la ordinea zilei pe Luni.

Interpelarea este astfel dezvoltată, în şedinţa de la 11 Decembrie:

(…)

Domnilor Senatori,

dacă d-voastră aţi scruta sufletul aproape al fiecărui bucureştean şi aproape al fiecărui Român, care vine aici în Capitală, aţi dovedi într-însele nu numai o cucernică dorinţă, un pium desiderium [dorinţă pioasă, n.red.], dar şi un fel de mâhnită filotimie şi părere de rău când văd că, în acest oraş, toate cultele, toate religiile îşi au lăcaşuri potrivite cu înalta lor menire: catolicii, o măreaţă catedrală [Catedrala Sf. Iosif, inaugurată în 1884, n.red.], protestanţii şi calvinii, temple demne şi bine întreţinute de comunităţile lor; israeliţii, sinagoge bogat împodobite; iar noi, creştinii drept credincioşi ai religiei dominante, avem multe, chiar prea multe bsierici, însă, în mare parte, învechite, neîncăpătoare şi neestetice şi noi nu ne putem făli cu monumentul acela religios care, cel dintâi, s-arată călătorului care vine într-o Capitală sau chiar într-un oraş mai puţin important din străinătate.

Noi n-avem o biserică catedrală care să stea, pentru generaţiile prezente şi viitoare, mărturie de piatră şi de marmură nepieritoare de puterea credinţei în sufletul poporului nostru românesc, de respectul şi iubirea lui către legea strămoşească, care a fost chivotul de scăpare şi pavăza de apărare a acestei ţări. (Aplauze)

Prima biserică, cu care s-a făcut începutul, în timpii mai noi, în Bucureşti, a se clădi asemenea sfinte lăcaşuri, unindu-se prescripţiile rituale ale cultului cu cerinţe mai estetice şi artistice, a fost biserica Domniţei Bălaşa [construită în anii 1881 – 1885, n.red.], a cărei clădire am avut fericirea a o prezida şi dirija ca epitrop de pe vremi al acelei biserici, împreună cu colegul meu, acum defunctul colonel Bibescu [Grigore Bibescu (1827-1887), n.red.]. Şi în construcţia acestei biserici am avut grija, ca în tot ce este artă, să fie efectuat de artişti şi meseriaşi români, să preferim pe aceştia; aşa, în elaborarea planului, comisia, din care făcea parte d. Lecomte de Noüy, elevul vestitului Viollet-le-Duc, era prezidată de arhitectul nostru, cel mai de frunte de pe atunci, Alexandru Orăscu, care a construit acest palat al Universităţii; sculpturile de piatră şi marmură au fost executate de sculptorii români, Stork, care a făcut reuştia statuie a Domniţei Balaşa, iar mausoleul din interiorul bisericii, a fericitei fondatoare, a fost lucrat la Roman de regretatul sculptor Georgescu [Ion Georgescu (1856-1898), n.red.], şi lucrările, pentru care nu se aflau pe atunci artişti şi meseriaşi în ţară, precum meseriaşi pentru stucaturi şi marmorizări,” au finalizate de meseriaşi străini: „am adus înadins din Italia pe fraţii Axerio, care au rămas de atunci aici şi au naţionalizat această artă”, iar, pentru „picturi artistice pe sticlă arsă în foc, ceea ce Francezii numesc vitraux [vitralii, n.red.], şi care au fost comandate la München, am trimis acolo, pe când se executau, un tânăr pictor din Bucureşti, cu dispoziţii spre această artă, care s-a specializat şi perfecţionat, aşa că a deschis aici un atelier, a format elevi şi azi asemenea lucrări, de picturi artistice pe sticlă, se execută acum destul de bine chiar în Bucureşti”.

„Dar această biserică a Domniţei Bălaşa nu este în definitiv decât o capelă a unui aşezământ particular de binefacere, şi negreşit că nu i se puteau da proporţiile grandioase ale unei biserici catedrale, pe care să o privească cu evlavie şi mândrie ca a sa poporul unui oraş întreg şi a unei ţări întregi.

O asemenea biserică o aşteaptă Capitala, o aşteaptă ţara. Corpurile Legiuitoare au votat în 1884 un credit de 5 milioane pentru construirea unei asemenea biserici catedrale în Bucureşti, dar acel credit s-a distribuit la alte destinaţii.

Întreb acum pe d. ministru al cultelor dacă nu crede că a sosit timpul ca, din fericitul excedent de 45 de milioane al anului acesta, să se restabilească acel credit şi să se întrebuinţeze la destinaţia la care fusese hotărât.

Rog pe d. ministru să primească cu bunăvoinţă această a mea întrebare. Mă aştept că are s-o întâmpine cu răspunsul că, în acest excedent, mai sunt şi alte trebuinţe urgente şi imperioase care trebuie îndestulate. Cunosc şi eu acele trebuinţe; ştiu una intangibilă, care este completarea organizării şi armamentului osţirii; ştiu alta, de însemnat interes comercial şi economic, cum este completarea şi sporirea materialului nostru de căi ferate şi altele.

Dar se poate împărţi toate acele trebuinţe, aşa ca ele să fie proporţional satisfăcute. Astfel, din excedentul de 45 de milioane, s-ar putea distrage, deocamdată, dacă nu tot creditul de 5 milioane, cât s-a votat de Corpurile Legiuitoare, dar 3, fie chiar 2 milioane, rămânând a se repartiza destul pe doi sau trei ani, printr-o lege care să dispună a se înscrie obligatoriu, în buget, câte un milion pe an, până la restituirea creditului asupra căruia, prin prevalarea făcută, Statul a contractat în realitate împrumut de la catedrală, pe care, în bună cinste şi dreptate, este dator a-l restitui.

În sfârşit, d-lor Senatori, într-acest schip sau într-altul, trebuie făcut ceva; această chestiune nu poate să rămână aşa, dată deoparte şi părăsită, cum stă de 22 de ani, pentru că această chestiune, d-le ministru, ştiţi că atinge simţirile cele mai înalte şi mai gingaşe ale sufletului, atinge credinţa şi conştiinţa eului moral omenesc.

Trebuie, desigur, d-lor. Senatori, să îngrijim de interesele materiale ale poporului, dar trebuie numai puţin să îngrijim de interesele sale morale, căci cum zice Sfânta Scriptură: omul nu trăieşte numai cu pâine, dar şi cu cuvântul lui Dumnezeu. (Aplauze)

Şi totul în această chestiune nu sunt numai banii ce se vor da de Stat, dar este, mai înainte de toate, impulsul şi îndemnul ce vrea dânsul, pentru atingerea acestui scop moral. Iniţiativa privată poate negreşit realiza mult şi dânsa; am văzut chiar la noi că, cu subcripţii, cu serbări, cu loterii, s-a ridicat aici în Capitală un măreţ monument, Ateneul. Trebuie, însă, ca Statul, cu guvernele, fără distincţie de partid, să ia iniţiativa, să dea protecţie şi sprijin, şi să arate că voieşte şi urmăreşte reuşita unei opere atât de morală şi atât de pioasă ca ridicarea unei catedrale, a religiei dominante a ţării, în Bucureşti. Dar că, însă, lucrul se lasă în părăsire, în nepăsare şi amorţire 22 de ani, cum este cazul de faţă, de când s-a votat de Corpurile legiuitoare creditul de 5 milioane pentru construirea acelei catedrale, şi nu numai că s-a distras de la destinaţie, dar încă, în timp de 22 de ani, nici nu s-a restituit, nici s-a luat vreo măsură a se înlocui în alt chip, atunci lumea să fie în drept să creadă că ideea este osândită, şi orice iniţiativă este absolut descurajată.

Meritul d-tale va fi mare, d-le ministru, şi mare va fi meritul acestui guvern conservator dacă se vor găsi mijloace de a se reînsufleţi această idee, de a se îmbărbăta aceste iniţiative, astfel ca serbările jubiliare, care s-au inaugurat cu mostre atât de nimerite de arhitectură şi de artă religioasă naţională, la Expoziţia noastră generală [din 1906, n.red.],

să se încheie [acele serbări] cu hotărârea de a se înălţa în Capitală un edificiu religios care, prin măreţia lui, să fie sinteza înaltelor aspiraţii şi a nobilelor idealuri, spre Credinţă şi Frumos, ale neamului nostru românesc. (Aplauze)

Astfel, viitorimea va vedea că ceea ce făcea odinioară vechea noastră dinastie românească a Basarabilor, care întărea în suflet vitejia şi cu paloşul în vremuri de război; şi în vremuri de pace, întărea în suflete credinţa cu crucea, care strălucea pe numeroasele biserici şi mănăstiri, clădite de dânsa, urmează a face astăzi dinastia românească a Hohenzollernilor,

şi, precum Matei Basarab numea Sărindar a patruzecea biserică zidită de dânsul, tot astfel va numi poporul român Sărindar acea măreaţă catedrală care, în al patruzecilea an de domnie a Regelui Carol, se va hotărî a se înălţa în Bucureşti. (Aplauze)

Şi acum, domnule ministru al Cultelor, dixi et salvavi animam meam. Am spus şi am mântuit sufletul meu. Aştept binevoitorul d-voastră răspuns la această a mea interpelare, pentru care am fericirea a avea aprobarea şi binecuvântarea Înalt Prea Sfinţilor Mitropoliţi şi Prea Sfinţilor Episcopi, povăţuitori ai noştri în cele sfinte, şi care se află acum între noi; interprelare la care sper că am, asemenea, şi aprobarea onorabililor mei colegi din majoritatea acestui Senat.
(Aplauze)”

Sursa: Discursurile Generalului Th. Văcărescu (1868-1906), colecţionate şi cu o introducere biografică de B. Mangâru, Bucureşti, Tipografia Curții Regale F. Göbl, Fii, 1915, pp. 348-355.

_____________________

Note:

[1] O catedrală ortodoxă este biserica principală a unei eparhii, în care serviciul divin este oficiat de obicei de ierarhul locului (episcop, arhiepiscop, mitropolit, patriarh). Termenul de „catedrală” nu se referă, deci, la mărimea bisericii.

[2] Site-ul oficial al Patriarhiei Române: „Catedrala patriarhala, Reședința patriarhală și Palatul Patriarhiei constituie un ansamblu de primă însemnătate al Bucureștilor, care datează de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, o dată cu mănăstirea ctitorită în 1656 de voievodul Țării Românești, Constantin Șerban Basarab (1654-1658). Biserica cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena a fost sfințită în 1658 de Patriarhul Macarie al Antiohiei și al Întregului Orient, împreuna cu Mitropolitul Ștefan al Țării Românești și cu episcopii de Râmnic și de Buzău. Sfântul locaș a fost pictat pentru prima dată în 1665, în timpul domniei voievodului Radu Leon (1664-1669). Același domnitor a hotărât, prin hrisovul domnesc din 8 iunie 1668, ca mănăstirea să devină reședință mitropolitană. De fapt, Mitropolitul Ștefan își stabilise deja aici reședința încă de prin anul 1661.”

[3] În 1864 s-a înfiinţat Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale (3 decembrie 1864). Apoi, printr-o ordonanță domnească (11 ianuarie 1865), mitropolitul Ungrovlahiei a primit titlul de primat al României.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s