Dan Puric: „Regele asigură trecutul, identitatea prezentă şi speranţa de viitor ale unui popor. De ce oare o ţară cu un preşedinte este o ţară comună, iar o ţară cu un Rege are demnitate?!”

DAN PURIC

PRIN NECLINTIREA SA, PRIN SACRIFICIUL DE SINE, PRIN NEACCEPTAREA NICI UNUI COMPROMIS, MAJESTATEA SA REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI A ÎNTREŢINUT EXEMPLAR ÎN FAŢA GHETOULUI SĂLBATIC COMUNIST ŞI-N INIMA UNEI EUROPE OCCIDENTALE CINICE FAŢA NEÎNTINATĂ A ROMÂNIEI. IATĂ MODELUL SUPREM, ISTORIC ŞI POLITIC, DE MARE ANVERGURĂ INTERNAŢIONALĂ, PE CARE ROMÂNIA ÎL PREZINTĂ DEOPOTRIVĂ ŞI-N FAŢA LUMII, DAR ŞI-N FAŢA LUI DUMNEZEU.

puric
Copyright: Tomoaki Minoda

Rhea Cristina: Ce tip de vorbire a fost practicată în România înainte de Decembrie 1989?

Dan Puric: Cred că trebuie să ne întrebăm ce fel de comunicare s-a practicat în timpul comunismului. În primul rând, de la centru în jos, exista directiva, linia de forţă a comenzii comuniste. Ea nu avea feed-back. Conducătorul practica Marele Monolog (care, între timp, a devenit model pentru supuşii lui – este de observat mai ales la talk-show, la comentatorii politici, incapacitatea de a dialoga: nimeni n-are timp, educaţia şi respectul pentru opinia celuilalt). Aşa-zisul „centralism democratic“ mima dialogul ca să salveze aparenţele, iar în vorbirea de zi cu zi, de teamă, oamenii practicau vorbirea subversivă. Simulându-se comunicarea între autoritate şi cetăţeni, după ani de practică, reflexul de competenţă al comunicării autentice s-a atrofiat. Limba română primise pe „î“ din „i“ în semn de prietenie faţă de Puterea sovietică. Iar anumite cuvinte fuseseră exilate din limba română (cred că este caz unic) – să ne aducem aminte de cuvintele: „domn“ şi „doamnă“. Aceste cuvinte au fost pur şi simplu excomunicate şi apoi batjocorite public prin articole şi sketch-uri TV.

Aşa cum Xerxes a dat ordin să se biciuie marea după ce a fost înfrânt de greci, tot aşa ideologia comunistă îşi exprima şi îşi exersa ura de clasă pe anumite cuvinte care înmagazinau în ele achiziţii ale unei societăţi evoluate, marcate de respect. Cuvintele „tovarăş“ şi „tovarăşă“ au devenit vedetele adresării de tip comunist. O lume plină de tovarăşi şi tovarăşe, care nu mai exprima pericolul individualităţii, ci, din contră, asigura potenţialul de spirit gregar, atât de iubit de noua ideologie.

Într-un studiu din 1937, editat de Societatea Română de Cercetări Psihologice din Bucureşti, intitulat „Psihologia poporului român“, Constantin Rădulescu-Motru analizează şi defineşte spiritul gregar la poporul român, considerându-l necesar în faza de copilărie a istoriei acestui neam, dar devenit azi un obstacol în evoluţia unei naţii. Filosoful român accentua nevoia de a trece la un stadiu superior, caracteristic naţiunilor civilizate, şi care se numeşte solidaritate – adică a fi împreună, dar fiecare cu sentimentul sacrificiului de sine pentru o idee comună. A se observa că ideologia comunistă era înfricoşată de perspectiva ideii de solidaritate, ea cultiva turma. Nu întâmplător mişcarea anticomunistă din Polonia era denumită „Solidaritatea“.

Tipul de vorbire „fără să spui nimic“, dar prin care inhibi ascultătorul, îl oboseşti sau chiar îi paralizezi atenţia, a fost practicat ani de zile în şedinţele de partid, în şedinţele U.T.C., în rapoartele CC. Cu timpul, s-a dezvoltat un alt tip de exprimare, un alt tip de limbaj, îl putem numi limbajul ideologic, a cărui menire era să falsifice din mers datele comunicării, mimând în acelaşi timp o maximă competenţă. Să ne aducem aminte cu câtă seriozitate se făceau aceste comunicări. Nimeni nu înţelegea nimic, dar toţi rămâneau cu imaginea sobrietăţii momentului. Dacă ne uităm astăzi la TV, la declaraţiile liderilor politici de azi, vom recunoaşte această şcoală a diversiunii, în care mesajul direct este anulat printr-o „beţie de cuvinte“. Permanenta ascundere a adevărului a dus la crearea unei noi limbi: limba comunistă. Această limbă comunistă era rezultatul comportamentului comunist, adică duplicitar.

Rh. C.: Ce tip de intelectualitate avem astăzi şi de care gen de intelectuali avem nevoie în anul 2001?

D.P.: Cultura – ca factor de putere, intelectualii – ca pilon de rezistenţă şi identitate a unui popor, iată două subiecte ce trebuiau repede soluţionate de comunism. Drept urmare, s-a început prin distrugerea culturii române, prin denigrarea valorilor fundamentale, eludarea altora şi producerea de valori artificiale, menite să pună bazele „lumii noi“ care se năştea.

Elita intelectualităţii româneşti a mers la Canal, în puşcării şi o mică parte – în exil. Evident, a existat şi un procent al celor care s-au dezis, al oportuniştilor. În cei 50 de ani care au urmat, s-a dezvoltat o intelectualitate obedientă, slugarnică, una timorată, inhibată şi alta pervertită – adică cei care s-au apucat să creadă. Acesta era solul pepinierei de intelectuali ai comunismului, restul fiind redus la tăcere.

Unul dintre exerciţiile de stil era reinterpretarea cu sens de anulare a „culturii burghezo-moşiereşti“, care proslăvea individul şi valorile unei societăţi decăzute. Se făcuse în această direcţie şi o „Şcoală de Poeţi“, în sensul de a se da cât mai mulţi poeţi Ţării. Un scriitor mi-a povestit că a fost trimis într-o delegaţie artistică în scopul de schimb cultural, în URSS. Acolo a vizitat Iasnia Poliona, unde ghidul sovietic le-a spus: „Tovarăşi, înainte, aici era un singur scriitor, acum avem 40!…“ Cineva a întrebat: „Dar cine era acela, de dinainte?“ Iar ghidul a răspuns: „TOLSTOI!“

Moştenirea din 1989 este una exasperantă, iar în comparaţie cu unicul supravieţuitor din elita noastră culturală, Petre Ţuţea, este chiar tragică. Imaginea generală a intelectualităţii româneşti este una de cumplită modestie. O parte, anulată în ceea ce priveşte conştiinţa civică, anesteziată în condiţia de lider al opiniei publice, al vieţii spirituale, care îşi bâiguie nostalgia după vremuri apuse – această parte fiind furajată în Case de Creaţie, răsplătită cu premii ale Uniunilor, exersată în a reproduce lumea socialistă –, o lume artificială, aflată deci în dublă impostură (reflectarea falsei reflectări), îşi ascunde astăzi neputinţa creaţiei în faţa unei noi realităţi, jucând rolul intelectualului naţionalist-comunist iubitor de glie, cu tricolorul în buzunar. El este acum patria, confiscând totul – de la iţari la Eminescu. Dacă vrei să-ţi iubeşti Ţara, n-o poţi face decât prin ei. Ei păzesc ţara de duşmanul occidental, cheile dragostei de ţară sunt la ei. Ţara întreagă este un cenaclu ce murmură poezii naţionaliste şi cântece identitare. Restul, venetici!

A doua dimensiune a intelectualităţii de astăzi este a celeilalte extreme. De 12 ani se perindă prin presă, carţi, radio, TV, o generaţie de intelectuali şcoliţi în străinătate. El este intelectualul superoccidental, care din vârful piramidei studiilor sale îşi condamnă ţara mai mult decât a condamnat-o Istoria. El sfidează deopotrivă pe intelectualul de grotă – naţionalist-comunist, rămas în suficienţa şi ţâfnoşenia lui regională, cât şi pe Eminescu, pe care-l denumeşte poet „romantic minor“, cu deviaţii diletante în materie de conştiinţă politică, o cămaşă de sărbătoare pe care românul este sfătuit să n-o mai îmbrace, deoarece are pete ce nu pot fi scoase cu noul detergent globalizant. Pentru micul şi curiosul avorton intelectual clonat în Occident, Lucian Blaga este un mistic – în măsura în care era şi pentru comunişti în manualul meu de clasa a XII-a. Castrat de cunoaştere, el face paradă de cunoştinţe şi nu se sfieşte să monopolizeze viaţa culturală a unei ţări sub pretextul „deschiderii“ şi al alternativei.

Iar românul nostru rătăceşte între manualul fals de istorie al comuniştilor şi manualele alternative ale celor „deschişi“.

Există, evident, o intelectualitate onestă, care şi-a încercat forţele în viaţa politică, încercând să lumineze cât se poate societatea civilă românească, dar care a fost repede intimidată (cabaretul dosarelor) şi anulată prin grosolănia şi perversitatea celor care duc ţara la prăpăd. Nefiind exersată în plan civic, în confruntări politice, ea a abdicat jalnic, lăsându-se compromisă. Acum se va naşte ceva nou sau vom muri!

Intelectualul României de astăzi va trebui să fie o personalitate, adică cineva care se dăruie, care se sacrifică pe sine. Într-o lume din ce în ce mai vicleană, mai lacomă, gâfâind între întrebări şi răspunsuri, noua conştiinţă intelectuală trebuie să se racordeze cu luciditate şi fără teamă la valorile temeinice ale acestui neam şi să cristalizeze un ideal pentru acest popor. Să-şi iubească în taină poporul şi în acelaşi timp să deschidă ferestre de iubire către ceilalţi. Să se vadă pe el în lume şi lumea în el, să nu reacţioneze la confraţii lui (intelectuali) degeneraţi, ci să acţioneze responsabil în virtutea Spiritului Unic care ne călăuzeşte.

Acest nou intelectual trebuie să dea soluţii nu numai Ţării lui, ci lumii întregi, pregătit fiind ca, atunci când această paiaţă ridicolă – omul politic – care-şi joacă ultimul act va părăsi scena, să reamintească lumii de ceea ce Esenin le spunea soldaţilor (dezertarea generală), iar Panait Istrate, în singurătatea şi sărăcia ultimelor momente de viaţă, murmura ca soluţie finală („dezangajarea“). Adică, Omul Liber.

Rh. C.: Ce valoare trebuie să aibă adevărul (şi pe ce plan) în societatea românească contemporană?

D.P.: A avea nevoie de „adevăr“ este o toaletă intimă cu care bietul român trebuie să se reobişnuiască. În anii comunismului, adevărul a fost ascuns, ba mai mult, s-a creat un nou adevăr care aparţinea unui nou sistem de referinţă.

Ideologia comunistă a anulat adevărul: că suntem copiii lui Dumnezeu, şi ne-a declarat fii ai Partidului. A creat o nouă istorie a României, ruptă de realitate şi a realizat o pierdere de informaţie, deci o structură de tumoră malignă şi, ca să-l cităm pe Konrad Lorenz, „Celula unei tumori maligne se deosebeşte de o celulă a unui organism sănătos în primul rând prin faptul că a pierdut acea informaţie genetică de care are nevoie pentru a-şi îndeplini rolul de verigă utilă în cadrul comunităţii de interese a organismului.“

În această lipsă de informaţie despre sine rătăceşte românul de azi, mai ales generaţia medie şi tânără. Pe tergiversarea declarării adevărului se bizuie şi Puterea de azi, manipulând fiinţa fără reper. Adevărul pentru noi, deci, are o funcţie vitală, asigurând starea de însănătoşire a poporului şi moartea parazitismului neocomunist. Adevărul, declararea lui trebuie să devină un reflex normal al omului politic de azi, al mass-media şi al societăţii civile în general.

Dar să ne gândim că venim după 50 de ani de minciună şi 12 ani de minciună-adevăr – în realitate, hibridul acesta creat de neocomunişti ca să simuleze democraţia. Produsul nou este un amestec de minciună şi impostură, glazurate cu adevăruri din segmente politice şi sociale nesemnificative, cu scopul de a deruta şi de a pretinde o deschidere a noii societăţi. Dar marile tragedii, crime politice sunt încă ascunse, iar la suprafaţă, în numele libertăţii şi al adevărului, se practică invectiva, pornografia, drept arme paralizante pentru conştiinţa normală. O nouă boală ne apasă: nu minciuna făţişă, ci infestarea subtilă a adevărurilor fundamentale.

Rh. C.: Cât de mult a reuşit comunismul să modifice în rău societatea românească?

D.P.: Voi încerca să surprind câteva mutaţii majore pe care comunismul le-a făcut în structura poporului nostru, introducând prin forţă o ideologie străină firii acestui neam şi condiţiei umane în general.

Această nouă ideologie avea nevoie de un alt popor, şi atunci a creat o generaţie spontanee, care a format poporul comunist. S-a servit în acest sens de oameni resentimentari, naivi, cu morală redusă şi cortex atrofic, oameni certaţi cu legea, dispuşi să-şi schimbe condiţia socială peste noapte fără muncă, oameni cu comportament patologic – cu aceşti oameni se comunica printr-o limbă specială, o limbă comunistă, despre care am vorbit mai înainte.

Trebuiau dinamitate bazele fostei societăţi, şi astfel a fost distrus instinctul de proprietate, apoi omorâtă celula familiei prin cultul delatorului. A distrus raportul bărbat-femeie sub pretextul emancipării femeii pe plan social, a creat femeia-strungar, femeia-tractorist, femeia-activist, omorând unul dintre cele mai frumoase daruri ale sexului opus – feminitatea, adică i-a pus femeii pantaloni şi chipiu şi a făcut-o tovarăşă, iar dragostea a devenit camaraderie – astfel conturându-se încet, dar sigur unitatea militară în care era introdusă încet, dar sigur societatea civilă.

Singurele forme de existenţă a poporului român erau, deci, cazarma, ca formă de libertate a societăţii, şi puşcăria, ca şcoală de reeducare. Între betoanele acestea s-a chinuit sufletul acestui neam timp de 50 de ani.

A construit blocuri pentru oamenii muncii, ghetoizând astfel ţara, a demolat isteric tot ce ţinea de trecutul frumos al ţării, de la case boiereşti cu un parfum anume la monumente arhitecturale şi biserici. A mutilat astfel multe oraşe, lăsându-ne moştenire adevărate tumori arhitectonice, pe care micul român mutilat de astăzi le admiră încă în secret. Se pot face studii de antropologie şi de psihiatrie din analiza modulelor arhitecturale care ne-au răpit spaţiul vital. Şi, astfel, s-a născut comportamentul de bloc, adică dimensiunea filogenetică a omului a fost afectată, fiind obligaţi să devenim termite.

Dacă am prelungi studiul, am vedea că eram condamnaţi şi cromatic. În afară de roşul steagului, comunismul era alergic la varietatea coloristică, aşa că eram un popor îmbrăcat în haine al căror mesaj cromatic era deprimant. S-a distrus, în acelaşi timp, reflexul de a munci şi de a fi răsplătit în funcţie de valoarea muncii tale.

S-a creat atunci acel raport tipic societăţii comuniste: „Noi ne facem că muncim, voi vă faceţi că ne plătiţi“, iar soluţia legitimă a fost furtul. Comunismul a fost cronofag – a confiscat timpul liber al omului, i-a confiscat timpul de a reflecta şi, deci, posibilitatea de trezire. Prin şedinţele de partid, ale U.T.C., etc., se atenta şi la libertatea de gândire, dar şi la distrugerea timpului individual. Stresul continuu, ascunderea permanentă faţă de sistem, faţă de vecini, faţă de familie şi, ceea ce e mai cumplit, faţă de tine însuţi a dus la epuizarea sistemului nervos al omului.

A falsificat istoria şi a poluat cultura românească cu false valori. A castrat artiştii autentici de conştiinţa socială, folosindu-le talentul în mesaje ideologice. ªi-a crescut în timp o intelectualitate servilă, nelipsită de valoare în sine, dar amorţită ca atitudine politică şi socială, încurajată în privilegii şi, deci, condiţionată la false necesităţi. Exersaţi în a reflecta realismul socialist, aceşti creatori au rămas neputincioşi în a reflecta viaţa scursă în ultimii zece ani. Criza de creaţie, de personalităţi de acum este rezultatul atrofierii în timp a capacităţii de a percepe realitatea, precum şi rezultatul exerciţiului îndelungat al artistului de a răspunde comenzii ideologice sau de a o fenta.

A distrus omul ca fiinţă spirituală şi a creat fiinţa ideologică – „Omul-Nou“. Prin înfometare, ne-a redus la reflexe primare, ne-a umilit reducându-ne la animalitate. A turnat isteric ciment peste iarbă, a distrus satele, a cooperativizat mentalităţile şi a pus opera omului mai presus de Opera lui Dumnezeu.

Neexistând alternativa, dialogul, libertatea de opinie, libertatea presei etc., l-a handicapat pe om de autoreflectare, creându-i o stare de moarte-vie, manifestată prin certitudinea continuă.

Rh. C.: Cine trebuie să stabilească adevărul şi să poarte răspunderea pentru morţii Revoluţiei din Decembrie ’89?

D.P.: Primul fals este că aceia care poartă răspunderea pentru morţii din Decembrie ’89 s-au instalat în autoritatea care trebuie să stabilească adevărul. Adică: „Noi v-am omorât, noi căutăm făptaşul!“ De aici, rezultă un produs tipic comunist: criminalul-detectiv.

O societate civilă puternică (vezi: Germania) ar declanşa un proces clar şi sistematic de aflare a adevărului. Dar o societate civilă rudimentară ca a noastră este sortită să-şi trăiască agonia şi confuzia la nesfârşit.

Rh. C.: Ce trăieşte România în prezent?

D.P.: România trăieşte în prezent urmările celui de-al doilea război mondial. Pentru prima dată în istoria ei, România a fost silită printr-o ideologie străină de natura umană în general să-şi pervertească fiinţa. Înţelepciunea ţăranului român, actul lui de rezistenţă în faţa seismelor istorice era de a fi în rost. Adică poziţia poporului român în lume era de a trăi armonic şi echilibrat. A trăi în lume cu bucuriile dar şi cu tragediile ei şi a-ţi redescoperi echilibrul de fiecare dată, iată privilegiul imens pe care l-a avut acest popor. A nu trăi viaţa, ci descrierea ei – iată prima pervertire a comunismului. A te face că trăieşti, refuzând zilnic fiziologia vieţii – trăind sistemul, ideologia, şi nu viaţa – a fost antrenamentul zilnic la care au fost supuşi cei din ghetoul comunist. Rezultatul? Clonaţii de astăzi, contemporanii noştri, care ne conduc, semenii noştri care votează starea de comă a poporului. O lume de infirmi, mulţumiţi de propria natură, care nu se sfiesc s-o declare model. Deci, o lume bolnavă. România în prezent îşi trăieşte cumplita boală.

Rh. C.: Vă rog să-mi oferiţi o definiţie a României contemporane.

D.P. : Ţară fără Viitor, cu un imens şi sinistru Prezent continuu!

Rh. C.: După Decembrie ’89, de ce o ducem din rău în mai rău? Către ce ne îndreptăm în prezent? Ce tip de libertate există în prezent, în anul 2001, în România?

D.P.: La înrăutăţirea situaţiei economice din România conlucrează doi factori: cel intern şi cel extern.

Odată prăbuşit lagărul comunist, s-a prăbuşit şi economia artificială. Eşalonul II – care a luat Puterea – nu a avut niciodată exerciţiul capitalului dobândit prin muncă, exerciţiul investiţiei, al iniţiativei economice, al gospodăririi; ei au luat economiile ţării şi fostul capital al PCR şi-l ţin sub saltea, iar restul, vile, maşini etc. Ei ţin banii, neavând curajul şi mobilitatea capitalistului din Occident. Nu au ştiinţa, nu au educaţia de a deveni adevăraţi capitalişti, şi de aceea toţi capitaliştii noştri sunt de carton.

Pe plan extern, România este privită deocamdată ca un sector neasimilabil (vezi perpetuarea neocomunistă) şi tratamentul specific şi deja detectabil pe care Marile Puteri îl aplică unor asemenea zone este izolarea spaţială. Zygmunt Bauman, un sociolog contemporan, surprindea faptul că localizarea forţată este un efect de selecţie naturală a globalizării. România încă trăieşte consecinţele Războiului rece, fiind marcată de inerţie politică, imobilism economic şi complexată cultural.

În ceea ce priveşte genul de libertate care există în prezent la noi, pot să spun doar atât: înainte băteam pas de defilare, acum ni s-a dat voie să alergăm în curtea unităţii militare.

Rh. C.: Ce tip de democraţie există în România anului 2001?

D.P.: În România nu avea cum să răsară peste noapte democraţia. Clasa politică care a luat Puterea vine dintr-un sistem politic antidemocratic, vine dintr-o dictatură. Ce se întâmplă acum este o debandadă dirijată. Un câmp fertil de dezvoltare a paraziţilor. O tranziţie spre nicăieri.

Rh. C.: Cum se prezintă clasa politică românească, comparativ cu cele ale ţărilor Europei de Est?

D.P.: Ea se prezintă, spre „fericirea“ noastră, a celor care îi îndurăm în toată splendoarea incompetenţei lor, astfel: sunt unici!

Faţă de Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia, Slovacia – România îşi defineşte clasa politică ca fiind cea mai fidelă păstrătoare a formelor primigene ale comunismului. Adică brutalitate, violenţă, perversitate, diversiuni rudimentare, alergie la alternativă, spaimă chiar etc., cu alte cuvinte, nici o evoluţie în cadrul speciei, ci doar o ruptură intraspecifică între cei veniţi cu tancurile sovietice şi cei de ultimă generaţie. Aşa se explică faptul că şi-au lichidat conducătorul care le oprea expansiunea. Ei nu au înlocuit răul cu binele, ci răul cu dezastrul, certitudinea puşcăriei — cu iluzia criminală a libertăţii. O ideologie antiumană, dar posesoare a unui sistem, coerentă în coerciţie a fost subminată de un haos controlat de centru (rămas acelaşi), dar devastator pentru cetăţeanul simplu, care nu-şi mai vede localizat răul.

Acum, când ultimele rămăşiţe ale claselor politice rămase de dinainte de invazia comunistă au fost anulate, când ideea de opoziţie a fost virusată şi, în final, compromisă, Partidul Unic îşi sărbătoreşte victoria deplină. Pe noii campioni i-a cuprins dulcele sentiment al veşniciei politice. Dar moartea lor se va naşte de la o altă concurenţă – concurenţa intraspecifică. Sunt de subliniat câteva trăsături ale caracterului rudimentar al noii clase politice. (Ce ciudat – mulţi dintre cei noi nu mai sunt absolvenţi de la „Ştefan Gheorghiu“, ci oameni care au avut ocazia să studieze în Occident şi, cu toate acestea, cultura politică democratică nu le-a atenuat reflexul comunist, ci doar l-a rafinat şi i-a găsit o armătură argumentativă, deci nu i-a luminat. De aici, o concluzie dramatică – cultura politică nu schimbă gena politică.)

Pe plan extern, de 12 ani avem faţă de Marile Puteri o poziţie asemănătoare nevertebratelor – confundând abilitatea şi înţelepciunea diplomatică cu slugărnicia –, s-au semnat acte catastrofale pentru România (vezi Tratatul cu Ucraina etc.) şi, comic, atitudinea de meduze a fost alterată cu ţâfne naţionalist-comuniste (vezi tipul „ţărişoara mea“ şi vopsit copacii în tricolor). Aceste oscilaţii în extreme denotă caracterul primitiv al mentalului politic de la noi.

Declaraţia omului politic de azi, anume că în România prezentă este bine şi va fi din ce în ce mai bine, comportă mai multe dimensiuni ale noii specii conducătoare – dimensiuni care trăiesc şi se manifestă alternativ, mai precis, cinism, parşivenie, lipsă de curaj, frică de adevăr, mania ascunsului (gunoiul ascuns sub covor, dar şi acela murdar), dar şi obtuzitate, şi aici lucrul este cel mai grav. Mulţi oameni politici sunt convinşi că este bine, că România trăieşte o adevărată redresare economică. Un studiu psihiatric (medical) ar sesiza instalarea unei pareze a organului de detectare a realităţii şi crearea unui nou organ, inhibat la suferinţa umană, dar excitabil în interes personal. Nu este cazul şi nici poziţia mea să aprofundez acest subiect, dar sociologii, antropologii, medicii psihiatri ar putea vedea starea dramatică a omului politic din România de azi, care, dincolo de zestrea de mediocritate, violenţă şi şmecherie moştenită, îşi târăşte infirmitatea noii sale condiţii umane, definindu-se ca un bolnav-politic – a cărui manifestare violentă de prim-plan este lipsa dragostei de Ţară.

Rh. C.: Este corectă asocierea (făcută de oamenii simpli) între oamenii politici ai României contemporane şi sărăcia din ţară?

D.P.: Nu este corectă, pentru că sărăcia este naturală sau este creată artificial, dar omul în sărăcie are toate şansele să rămână om. Corectă este asocierea cu Mizeria din ţară. Căci în „mizerie“ omul nu mai este om.

Rh. C.: Democratizarea unei societăţi depinde de moralitatea oamenilor politici aflaţi la guvernare?

D.P.: Democratizarea depinde, în primul rând, de o evoluţie firească a societăţii (iar noi n-am avut parte de aşa ceva), ea fiind ultima achiziţie a experienţei sociale.

Democratizarea depinde de educaţia politică şi, în ultimă instanţă, de moralitatea oamenilor.

Rh. C.: Vă simţiţi un om liber în România anului 2001?

D.P.: Libertatea nu cunoaşte umilinţa! Până în 1989, libertatea mea era umilită de o ideologie diabolică, acum ea este umilită economic. Nu poate fi vorba de libertate atunci când omul îşi exersează zilnic programele primare de supravieţuire!

Rh. C.: Cum îi definiţi pe comunişti?

D.P. : A-i defini pe comunişti, a defini comunismul este acum pentru noi, românii, un act disperat de terapie. Să nu uităm că toţi am fost „subiecţii“ procesului criminal de comunizare a fiinţei umane. Ideologia comunistă a operat când violent (mai ales în faza de început), când pervers – aducând mutaţii grave în destinul oamenilor şi, mai ales, în conştiinţa lor. De aceea, o încercare de definire a comunismului se impune în prezent ca o strategie a diferenţei pe care „noi, românii“ trebuie să o aplicăm faţă de „noi, romînii“.

Ce sunt comuniştii? Produsul comunismului. Ce este comunismul? O ideologie care, sub pretextul anulării nedreptăţilor, a inegalităţilor, a exploatării existente în istoria omenirii dintotdeauna şi sub promisiunea unui paradis social (în care toţi oamenii vor fi egali) a creat prima traumă de proporţii asupra fiinţei biologice, istorice şi spirituale. Acest seism se resimte şi în prezent, deoarece a avut atât consecinţe imediate, cât şi în timp.

Orice comparaţie cu ideologia criminală (precum cea a nazismului) nu poate fi decât parţială. Comunismul şi-a propus să anuleze fizic ce nu mai putea schimba (vezi lagăre, puşcării, spitale, asasinate etc.) şi în rest să schimbe mentalul uman – de aici întreaga lui existenţă. Camuflat bine sub aceste principii – umane-umaniste-umanitare –, comunismul şi-a justificat atitudinea criminală. Comunismul nu este nicidecum o înjghebare a istoriei cu manifestări imprevizibile şi incoerente! El este o ideologie cu un program premeditat, care zdruncină din temelii firescul naturii. Ana Pauker îi explica Principesei Ileana că „ce este vechi trebuie smuls din rădăcini, apoi pământul arat şi pusă o nouă sămânţă.“

Ce a crescut din această nouă sămânţă vedem şi îndurăm astăzi. Când Dumnezeu a dat ca Panait Istrati să se trezească din cântecul de Sirenă al comunismului şi să vadă la Moscova cu ochii lui ce a însemnat această ideologie, acesta a avut parte de o revelaţie majoră. Un ideolog se străduia să-i spună că „pentru a face o omletă, e nevoie să spargi ouăle!“, dar Panait Istrati îi răspunde că „ouăle sparte le-am văzut, dar n-am văzut omleta!“ Au distrus ierarhiile, valorile vechi, şi ce-au pus în loc?

Prin urmare, comuniştii, indiferent în ce ţară ar trăi, creează un popor unic. Ei pot fi unguri, polonezi, bulgari, ruşi, români, dar, mai presus de asta, sunt comunişti. Adică, corişti în Internaţionala Comunistă, omul fără de Dumnezeu, dar omul Partidului, omul fără de ţară, dar cu ideologie. Dar aceasta a fost alienarea de bază, curând însă „comunistul“ a rupt el însuşi acest vis şi a trăit nostalgia timpului pe care tocmai îl ucisese. A început să reproducă haotic ceea ce îşi amintea. A vrut să fie el boier şi a ieşit ţoapă.

Poate că acel contabil şmecher care a făcut această ideologie nu şi-a închipuit că aceşti clonaţi vor strica ei înşişi jucăria. Şi iată-i pe egalitari deveniţi „aristocraţie – proletară“ şi iată-i pe internaţionalişti apucându-i dorul de ţară şi devenind „naţionalişti-comunişti“. Această sumară schiţă ar trebui continuată de specialişti în domeniu, care ar trebui să-şi asume o definiţie proprie a comunismului, o definiţie românească a celor care l-au îndurat şi pe care istoria s-o aşeze alături de alte definiţii şi, de ce nu, chiar alături de definiţiile celor care se străduiau dintr-o cafenea de pe malul Senei să ne convingă că acest comunism nu este o ideologie, ci „o nouă religie“, demnă de urmat.

Rh. C.: De când există Monarhia în România?

D.P.: România are o tradiţie monarhică. Considerând că statul-centralizat dac a avut un Rege, apoi, în decursul istoriei, cnezi, voievozi, principi şi, din nou, Regi – Monarhia fiind proclamată în 1881 de către Principele Carol, care ia titlul de Rege, făcându-şi o coroană din oţelul unui tun care a fost folosit la Plevna în timpul Războiului de Independenţă din 1877.

Republica în România a fost adusă cu tancurile sovietice şi, sub ameninţarea unui asasinat în masă, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a fost forţat să abdice. Dacă astăzi trăim mizerabil economic, indecent politic şi fără nici un fel de autoritate şi contur extern, aceasta este consecinţa acestei imposturi numită „republică“.

Rh. C.: Care sunt adevărurile majore ale istoriei naţionale, necunoscute încă românilor?

D.P.: După cum cunoşti un om nu din documente, ci adunându-i faptele şi atitudinile, tot aşa şi viaţa unui popor. Pe harta lumii, România este o rană deschisă. Las pe seama specialiştilor să puncteze la nivel de documente adevărurile majore ale istoriei naţionale, care nu ne sunt cunoscute încă.

Sarcina mea este să simt lucrurile la un alt nivel. În Botoşani, pe gardul bisericii unde a fost botezat Eminescu, pe o plăcuţă de marmură stă scris un gând al poetului: „Dumnezeul geniului m-a sorbit dintr-o mare de amar.“ Această „mare de amar“, pentru mine, este România.

Adevărul fundamental care este ascuns, dar ale cărui victime suntem, este că noi, românii, de-a lungul istoriei, am fost trataţi de Marile Puteri care s-au succedat în istorie cu un cinism continuu, care le contrazicea achiziţiile culturale – noi fiind, pe rând, când câmp de luptă, când laborator de experimentare a ideologiei comuniste. Nici o naţiune „civilizată“ părtaşă la această crimă nu are nici o umbră de remuşcare!

Rh. C.: Dacă Corneliu Coposu ar mai trăi şi în prezent, ce i-aţi spune?

D.P.: I-aş spune că mă bucur că există, căci el este dovada vie a României de altădată. Că martirajul lui şi al colegilor lui în puşcăriile comuniste reprezintă obrazul curat al acestui popor în faţa lui Dumnezeu, demnitatea neamului nostru şi tăria noastră de azi şi de mâine. Că izbăvirea de ridicol a omului politic de azi se poate face numai prin racordarea la modelul pe care-l reprezintă Domnia-Sa.

Să-i spun că el era Preşedintele României, de drept. Că el singur reprezenta o ţară. Şi, mai ales, l-aş fi rugat să nu moară niciodată, căci numai prin oameni ca el ţara noastră îşi va recăpăta speranţa şi demnitatea pierdută.

Rh. C.: Cum vedeţi situaţia tinerilor din România anului 2001?

D.P.: Printr-o alchimie tipic comunistă, s-a ajuns şi la acest capitol la un rezultat inimaginabil pentru omul normal. Conform ideologiei marxiste, acumulările cantitative duc la salturi calitative: tinerii din România au acelaşi statut ca pensionarii din România, adică de morţi-vii. Şi unii şi alţii sunt outsideri, spectatori agonici ai unei Românii muribunde. Actorii sunt: agresivitatea, mitocănia, hoţia, şmecheria, incultura, ţoapa cu vilă şi jeep, criminalitatea, pornografia. Şi totul, pe fond de manele. Aceşti actori se aplaudă singuri şi se felicită în cerc închis. Niciodată parcă pe scena românească n-o să urce capitalul de inteligenţă, iniţiativă şi calitate sufletească a tinerei generaţii, în fapt, alergia comunistă la tot ce este viu. Neavând nici un rol de jucat în ţara lor, aceşti pensionari Tineri sunt Fantomele tragice ale României de azi.

Rh. C.: Ce înseamnă a face politică românească?

D.P.: Ideea i-a fost expusă pentru prima dată de Argetoianu Regelui Carol al II-lea, într-o scrisoare în care se cerea să încetăm să ne mai facem politica ţinând cont numai de sensibilităţile altor popoare (vezi Marile Puteri) şi să începem să mai ţinem cont şi de sensibilităţile poporului român. Sunt de acord!

Rh. C.: Care sunt diferenţele majore (în plan politic, moral, educaţional, social etc.), de acum şi dintotdeauna, dintre un Rege şi un preşedinte? Care dintre ei este iubit mai mult de către poporul său şi de ce? Ce stă la baza gândirii politice a unui Rege şi a unui preşedinte?

D.P.: Pentru a analiza aceste diferenţe dintre un Rege şi un preşedinte, răspunsul meu se va situa exclusiv în contextul istoriei României.

Un preşedinte vine de nicăieri şi pleacă nicăieri. Un Rege vine din istorie şi pleacă în istorie.

Un preşedinte este rezultatul unei lupte electorale, el este vasalul unui partid pe care-l reprezintă, nesfiindu-se să subordoneze ţara intereselor de partid.

Un Rege este un Rege, este liber-arbitru în acest spaţiu, fiind neîntinat de clivajele politice. El are un singur scop: Ţara.

Regele reprezintă organic neamul, iar preşedintele – partidul (adică, un fragment).

Regele există, preşedintele se forţează să se impună – vidul biografic îi cere asta.

Regele este un produs fiziologic al istoriei, preşedintele este o cădere în afara istoriei, este un accident provocat de o ideologie.

Regele este produsul rafinat al unei decantări istorice, preşedintele este copilul revoluţiei, adică al unei intervenţii brutale şi bruşte în natura lucrurilor.

Regele are calitatea de a face transferul din spaţiul politic în cel spiritual al unei ţări.

Regele asigură trecutul, identitatea prezentă şi speranţa de viitor ale unui popor. Preşedintele nu are trecut, el reprezintă victoria isterică şi efemeră a unui partid, îşi consumă cu gesturi mici şi nervoase mandatul şi întreţine temeiuri nefireşti, confundând Ţara cu partidul.

Preşedintele este rezultatul majorităţii, iar majoritatea este resentimentară. Marele matematician Condorcet, înainte de a fi ghilotinat în timpul Revoluţiei franceze, a demonstrat matematic (este cunoscut sub denumirea de paradoxul Condorcet) că votul majorităţii reprezintă alegerea cea mai proastă. Poate de aici spaima lui Tocqueville ca democraţia să nu devină „teroarea majorităţii“.

Preşedintele este lipsit de reflexul aristocratic de a da, el îl are pe cel de a lua şi de aici reacţia legitimă a celor care l-au ales de a-l schimba din patru în patru ani. De fapt, este frica spiritului comun când îl urcă pe unul de-al lor la Putere.

Regele este reprezentantul „moralei aristocratice“, care, citându-l pe Alain De Benoist, „se poate defini printr-un criteriu constant: capacitatea de a acţiona chiar împotriva propriilor interese“ (a se vedea atitudinea eroică, dar şi tragică totodată, a Regelui Ferdinand, când a decis să lupte pentru binele României împotriva poporului Său de origine), „fiind inversul teoriei liberale potrivit căreia omul, definit esenţialmente ca agent economic, îşi urmează peste tot cel mai bun interes al său.“

Preşedintele este o convenţie cu o singură conotaţie: cea politică. Prezenţa Regelui nu mai reduce ţara la o entitate economică sau politică, ci îi asigură dimensiunea spirituală. De aceea Regele este un Simbol, conţine în El Ţara, pe când preşedintele este o bornă de kilometraj înfiptă o dată la patru ani în istoria unei ţări.

De aceea s-a luptat şi s-a murit pentru Ţară şi Rege şi de aceea se supravieţuieşte din mandat în mandat pentru Preşedinte.

Regele are supuşi care-şi trăiesc datoria. Preşedintele are subordonaţi obedienţi. şi de ce oare o ţară cu un preşedinte este o ţară comună, iar o ţară cu un Rege are demnitate?!

Preşedintele este unul „de-ai noştri“. Regele – nu!

O societate fără ierarhii este o societate fără repere, şi-n ultimă instanţă, după cum se vede, o societate nevrotică. Regele asigură ierarhia naturală atât de necesară unei societăţi. Konrad Lorenz, eminentul profesor de Sociologie Comparată, laureat al Premiului Nobel pentru medicină şi fiziologie, formula admirabil necesitatea fiziologică a ierarhiei în câmpul social: „Recunoaşterea unei superiorităţi stabilite printr-o ierarhie nu reprezintă un obstacol în calea iubirii. Toţi oamenii ar trebui să-şi amintească de faptul că pe vremea când erau copii nu-i iubeau mai puţin pe oamenii situaţi deasupra lor şi cărora trebuiau să li se supună, ci, din contră, îi iubeau mai mult decât pe cei aflaţi pe aceeaşi scară ierarhică ori pe o scară ierarhică inferioară. Una dintre cele mai mari crime ale doctrinei pseudodemocratice este aceea că ea consideră existenţa unei ierarhii naturale între doi oameni un obstacol care i-ar frustra de orice sentimente mai calde. Dar, fără această ierarhie, n-ar exista nici măcar cea mai naturală formă a dragostei umane…“

Şi de aceea astăzi pentru noi, românii, istoria adevărată nu poate fi asigurată decât de Majestatea Sa Regele Mihai I al României.

Şi, pentru ca totul să fie clar, închei prin expresia unei doamne care, plină de năduf, după ultimele alegeri în România, în 2000, a exclamat: „Fraţilor, iar suntem egali!“

Fragment din interviul realizat în anul 2001 și publicat în cartea „Românii secolului XXI. Interviuri-document cu personalități românești“ de Rhea Cristina, editura Pro Universitaria (print, 2013).

 Cartea poate fi comandată, ediție print, la:

 http://www.ujmag.ro/beletristica/romanii-secolului-xxi

coperta rhea

Anunțuri

Despre Tudor Vişan-Miu

Sunt un tanar cu preocupari intelectuale. Principalele mele domenii de interes: istoria, genealogia, memorialistica, literatura, lingvistica, economia, politica, filosofia, teologia. Legat de aceste domenii: cred ca nu exista o unica istorie "obiectiva si adevarata", ca fiecare persoană are origini familiale ce merita aflate si ca "o viata capata mai mult sens atunci cand este scrisa". Iubesc cartile. Cred ca a scrie corect in propria limba este o dovada de patriotism (nu am putut-o face in acest profil deoarece Gravatarul nu accepta diacritice - n.m.). Am o viziune social-economica "de dreapta". Cred ca "treburile publice" sunt o chestiune de interes general, dincolo de "partea scandaloasa" ce prea adesea însoteste administrarea lor (care ar trebui facuta de oameni de stat). In privinta formei de guvernamant a Romaniei, sunt sustinatorul unei monarhii constitutionale. Consider democratia si capitalismul cele mai bune sisteme inventate pana acum de catre om. Filosofic, ader la modernitatea clasica. Religios, sunt un crestin fundamentalist si conservator. ”Primeste deci darul meu, care ti-a fost adus, fiindca Dumnezeu m-a umplut de bunatati si am de toate” (Geneza, 33:11)

3 gânduri despre &8222;Dan Puric: „Regele asigură trecutul, identitatea prezentă şi speranţa de viitor ale unui popor. De ce oare o ţară cu un preşedinte este o ţară comună, iar o ţară cu un Rege are demnitate?!”&8221;

  1. Consider că este nimerit să vin cu un comentariu de al meu mai vechi, aşa cum a fost el conceput în aprilie 2014 pe un forum de socializare, tocmai pentru a argumenta crezul şi speranţa mea în mai bine, în monarhie constituţională, în rege şi patrie.

    Este greu dar nu imposibil ca poporul român să înţeleagă necesitatea instaurării MONARHIEI.

    De ce este greu?
    1. Trei generaţii de români: bunici, copii şi nepoţi încă mai sunt sub influenţa “gulgutelor” trecutului amar, românesc.
    2. Sistemul educativ românesc este în permanenţă sabotat de aşa zise “reforme”, prin subfinanţare an de an şi prin lăsarea de izbelişte a unor proiecte începute. Un aport deosebit în degradarea învăţământului românesc îl aduc decidenţii politici, prin mediocritate şi dezinteres în această chestiune.
    3. Valorile comportamentale care se revăd în atitudini şi opiniile oamenilor politici ce deţin responsabilităţi decizionale, sunt tupeul, mojicia şi inteligenţa negativă în cea ce fac.

    De ce este posibil ca poporul român să înţeleagă necesitatea instaurării MONARHIEI?
    1. Informaţia curată este la îndemâna fiecărui cetăţean, important este doar să o accesăm şi să ne-o însuşim corect. Aici dau exemplu “Scrisoare deschisă către CNA” – Marilena Rotaru http://taranista.wordpress.com/2014/03/18/marilena-rotaru-scrisoare-deschisa-cna/
    2. Adevărul istoric iasă la lumină, este conştientizat de tot mai multi cetăţeni oneşti ai acestei ţări şi vine să confirme nemernicia evenimentelor petrecute la 30 decembrie 1947 şi după.
    3. Statul român actual ca formă de guvernământ este ilegal şi nelegitim. Monarhia nu a fost abolită prin voinţă populară ci prin şantaj, minciună şi ameninţare din exterior (prin consilieri sovietici şi armată de ocupaţie)
    4. De peste 2000 de ani, românul sub diferite nume în timpul istoric, a avut conducători REGI, VOEVOZI, PRINCIPI, DOMNITORI şi iar REGI, doar 66 de ani a avut conducători fel de fel de rapandule secretar de partid, prim-ministru sau preşedinţii de repubici. Nu putem pune semnul matematic “>” între, 66>2000… matematica ne-ar lăsa corigenţi la logica socotelilor!
    5. Republica este un deziderat compromis ce nu se potriveşte mentalului românesc şi acest fapt este dovedit în istorie de realizările Regatului Românesc.

    DA doresc pentru ROMÂNIA, MONARHIE CONSTITUŢIONALĂ.
    Trăiască REGELE! Trăiască în pace şi onor CASA REGALĂ!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s