Eleodor Focşeneanu: „La 23 August 1944, ştiam destul de puţine despre Armata Roşie.”

Eleodor Focseneanu

ELEODOR FOCŞENEANU

NEAMŢUL, DACĂ INTRA UNDEVA, PLĂTEA TOT CE CUMPĂRA. MULT MAI TÂRZIU, AM VĂZUT CUM INTRA ŞI UN RUS: NU PLĂTEA, FURA, BA CHIAR ÎI ÎMPUŞCA PE CEI CARE ÎI CEREAU BANII.

 Rhea Cristina: Vă rog, pentru început, să rememoraţi câteva dintre momentele istorice importante ale României, care v-au marcat perioada tinereţii. Vă propun să ne oprim asupra celui de-al doilea război mondial, când, la 18 ani, eraţi deja pe front. Care era situaţia pe atunci, să zicem vis-à-vis de Armata rusă?

Eleodor Focşeneanu: Eram pe malul Mureşului, într-un sat şvăbesc, Gütenbrun (printre noi se aflau şi elevi ca mine, şi studenţi, şi licenţiaţi, ba chiar şi un doctor în Drept la Paris; erau seminarişti care nu intraseră încă la Teologie şi chiar un absolvent de Teologie, care însă nu apucase să se căsătorească, nefiind deci hirotonisit) şi, în noaptea de 23 August 1944 (când dormeam, împreună cu alţi colegi, în casa unui neamţ, şvab, pe saltele, pe jos, zece inşi într-o cameră), acesta, „Popa“ (cum îi ziceam noi), care era foarte fricos, vine plângând şi ne zice: „Sculaţi-vă, băieţi, că s-a făcut pace!“ Noi l-am întrebat: „De ce plângi dacă s-a făcut pace?“ La care el a spus: „Vai de noi, or să vină ruşii peste noi!“ A doua zi, şvabii erau foarte speriaţi, ei fiind foarte bogaţi: aveau tractoare, fiecare dispunea de 3, 4, 5 porci. Până atunci, se purtaseră corect cu noi, dar, oarecum, cu o atitudine „mai de sus“: ne numeau „cătane“ (nu din răutate, ei aşa îi ziceau soldatului român, neştiind că noi suntem la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă şi că o să devenim ofiţeri). Şi dintr-odată deveniră foarte amabili, aproape umili. Pentru că le era frică de ruşi, mai ales că în Gutenbrun existau mai mult oameni bătrâni, femei, fete tinere şi deloc băieţi (spre bucuria elevilor români). Acum, nu ştiau cum să ne facă să-i apărăm noi de ruşi.

Rh. C.: Ce se ştia despre ruşi în acele momente în România? Ce informaţii aveau românii despre Armata rusă?

E.F.: E o întrebare puţin cam generală. De pildă, eu ştiam mai multe despre ruşi în copilărie, când aflam de la părinţii mei că noaptea venea maşina neagră şi ridicau oamenii. La 23 August 1944, ştiam destul de puţine despre Armata Roşie, pentru că noi eram oarecum izolaţi: ziare nu citeam; fără nici o îndoială că ceea ce ni se spunea despre ruşi era oarecum tendenţios; noi credeam pe jumătate ceea ce auzeam despre ruşi.

Am însă trei amintiri foarte clare, trăite de mine, despre ruşi.

De exemplu, printre noi, acolo, erau şi prizonieri ruşi. Cum trăiau ei? Erau repartizaţi pe la casele şvabilor şi munceau în gospodăriile acestora. Liberi. Singura lor obligaţie era ca seara să meargă la şeful de post şi să se prezinte, iar apoi se culcau într-o casă destinată lor. Erau cam 20–30 de prizonieri ruşi.

Rh. C.: Erau precum nişte angajaţi?

E.F.: Nu erau angajaţi. Primeau mâncare în schimbul muncii lor, nu ştiu dacă primeau şi bani. Nimeni nu se gândea că ei or să fugă, pentru că nu aveau unde să se ducă. Nouă ni se spunea să nu stăm de vorbă cu prizonierii ruşi, că sunt toţi bolşevici, fac acte de sabotaj (în realitate, nu făceau nimic). Eu m-am împrietenit cu unul dintre ei, pe nume Ivan (cred că era ofiţer, dar se ascundea), care m-a învăţat şi puţin ruseşte. În momentul când, imediat după 23 august, eu i-am spus lui Ivan: „Acum este bine de tine. Vin ai tăi, ai scăpat de prizonierat!“, el a devenit foarte trist. Nu am priceput atunci tristeţea lui. Mi-a spus: „Nu ştiţi dumneavoastră care va fi prima întrebare când voi da cu ochii de ai mei! Mă vor întreba cum de am căzut prizonier şi cum de m-am lăsat să fiu luat prizonier. Şi apoi, sigur, de ce nu am evadat.“ Astăzi, mă tem că, dacă nu a fost împuşcat, Ivan a fost trimis pe undeva, în Siberia. Când am citit anumite cărţi după 1989, am văzut că toţi prizonierii ruşi (luaţi de nemţi sau de români) erau consideraţi trădători de către ruşi şi erau fie împuşcaţi, fie trimişi în Siberia.

Rh. C.: Să înţelegem că Armata sovietică era dură nu numai cu cei pe care-i ocupa, dar şi cu propriii ei soldaţi?

E.F.: Absolut! Spre deosebire de regimurile democratice (care au şi ele părţile lor bune şi rele), într-un regim totalitar, toată lumea se înregimentează într-o naţiune-popor, care nu are voie să gândească altfel, să facă altceva decât ce li se spune tuturor să facă: cum ai făcut altceva, eşti considerat trădător. Acesta este principiul. Că nu pot să-i împuşte pe toţi cei care fac şi gândesc altfel este cu totul altceva: este o chestie de practică, ar însemna să omoare prea mulţi; se face o selecţie aici, care sunt mai răi, care sunt „educabili“ etc. Aşa se explică şi întâmplarea cu Ivan. Nu l-am mai văzut de atunci şi îmi pare rău.

Îmi amintesc un alt moment, peste ani, când am mai cunoscut ruşi, care mi-au fost oarecum la inimă. În Breaza, în 1945, eu venisem de pe front, se terminase războiul şi ruşii se întorceau din război, de pe frontul din Cehoslovacia şi din Ungaria. Mulţi dintre ei, în special ofiţerii, erau cazaţi pe la diverse vile din Breaza. Într-o seară, vine la mine o cunoştinţă de-a mea, o prietenă, Nuţi Rădulescu (mai mare ca mine cu trei-patru ani), al cărui frate geamăn, Titel Rădulescu, fusese cel mai bun prieten al meu şi murise în ultima zi de război în Cehoslovacia (tatăl lor, care era colonel, când a aflat acest lucru, a făcut un stop cardiac şi a decedat şi el). Astfel, rămăseseră doar ea şi cu mama ei în vila lor. Şi a venit la mine spunându-mi: „Dorele, vino neapărat la noi, ne-au băgat doi ofiţeri ruşi! Vino să stai noaptea cu noi.“ M-am dus şi am găsit acolo un maior şi un locotenent, care primiseră o cameră frumoasă. Nuţi şi mama ei fuseseră cât se poate de civilizate cu ei, dar li se citea frica pe faţă, pentru că atunci când am ajuns acolo, maiorul a avut o izbucnire (jumătate în româneşte, jumătate în ruseşte), spunând următoarele: „Să le fie ruşine românilor! Noi ne-am luptat pentru ei, ca să le dăm Ardealul şi ei nu au încredere în noi! De ce l-aţi chemat pe domnul? Vă e frică de noi? Ne credeţi sălbatici? Suntem oameni civilizaţi.“ Eu am căutat să-i explic, probabil puţin cam fără tact, că sunt printre ei şi din alte neamuri, dar am avut fericita inspiraţie să le vorbesc de Titel, fratele lui Nuţi, care murise pe front (iar amândoi erau copiii unui colonel) şi că ne-ar face plăcere dacă ar accepta să ia masa cu noi. Rusul s-a schimbat imediat la faţă. În acest timp, locotenentul tăcea şi, mai apoi, îmi propune să ieşim la un restaurant, ca să cumpărăm o băutură şi nişte prăjituri. Pe drum, îmi spune: „Eu îl înţeleg şi pe maior, dar şi pe voi, românii. Ştiu câte au făcut oamenii noştri la voi (rusul cunoştea şi puţină franceză) şi ştim de ce vă este frică. Dar maiorul este un om foarte cumsecade, care nu a făcut nimănui rău şi nu îi place să fie băgat în aceeaşi oală cu ceilalţi.“ A fost o masă decentă, cu oarecare voie bună, la care nu s-a băut mai mult de un pahar de vin. Între patru ochi, îi propusesem lui Nuţi să facem un lucru elegant, eu să plec acasă după-masă, ca să le dovedim că nu le e frică de ei. La finalul mesei, când m-am ridicat şi le-am urat tuturor „Noapte bună!“, maiorul m-a luat în braţe şi m-a pupat, zicându-mi: „Îmi pare bine că aveţi încredere în noi.“ A doua zi de dimineaţă locotenentul a venit la mine acasă, pentru a-şi lua rămas bun, pentru că plecau. M-am dus şi eu să-mi iau rămas bun şi de la maior, care a fost încântat.

Rh. C.: Aşadar, Armata rusă avea şi oameni cumsecade, nu numai violatori şi inşi deprinşi cu vodca…

E.F.: Exact. Dar erau puţini. Majoritatea – o adunătură informă. Era o cimilitură, cum se zicea pe vremea aceea: „Ghici ghicitoarea mea – «Când merge, cântă; când stă, pute.» Ce este?” „O coloană rusească.“ Adevărul este că erau foarte murdari.

Rh. C.: Care este cea de-a treia amintire a dumneavoastră despre ruşi?

E.F.: După 23 August 1944, am reuşit să obţin o permisie ca să mă duc să-mi dau nişte examene la facultate, la Drept. La un moment dat, vin avioanele germane, fiind un atac. Ştiam că trenurile sunt bombardate. Trenul în care eram eu a oprit înainte de a intra în Gara Deva şi toată lumea a coborât repede, fugind într-o pădure din apropiere. Mie mi-era cam ruşine să fug şi am rămas printre ultimii. Când mă uit, în stânga mea, la o fereastră, era o rusoaică care stătea liniştită privind pe geam. Am fost surprins. Am strigat după un coleg de-al meu care fugea de rupea pământul şi i-am transmis şi o comandă nemţească (noi, la Şcoala militară, învăţam şi comenzile nemţeşti): „Volle Deckung! Feindliche Flieger!”, ceea ce înseamnă „Avioane inamice! Acoperire completă!” (adică: „Culcat!”).

Rh. C.: La Şcoala militară învăţaţi comenzile în limba germană din cauză că România se afla sub ocupaţie germană?!

E.F.: Nu, învăţasem încă din liceu limba germană şi, în al doilea rând, aveam instructori români şi instructori germani, căci era necesar să ştim comenzile şi în limba germană – noi urmând a fi pe front alături de nemţi.

Rh. C.: Vă rog să reveniţi la episodul din tren.

E.F.: O aud pe domnişoara de alături – „Sprechen sie Deutsch?” („Vorbiţi nemţeşte?“) Urmează conversaţia noastră în germană, pe care o redau în limba română. Mă întreabă: „De ce nu aţi fugit cu ceilalţi?“ Îi răspund: „Nu puteam să fug când o doamnă a rămas în tren.“ „E chestie de amabilitate, nu de curaj?!” „În primul rând, de amabilitate.“ „Ciudat, spuse ea.“ La un moment dat, doamna face o remarcă în franceză. Această rusoaică, pe nume Aniuta (pe care nu am mai revăzut-o de atunci), avea părul prins în cozi. Era studentă la Filologie. Am întrebat-o ce căuta ea în armată. Mi-a spus că fiecare dintre noi trebuie să ne apărăm patria. Am rămas surprins şi i-am zis: „Dar cum se face că ştiţi franţuzeşte? Eu am încercat să vorbesc cu toţi ofiţerii voştri ruşi, dar nici unul nu ştia un cuvânt în franceză! La voi, ofiţerii nu trebuie să urmeze un liceu, o şcoală de pregătire?“ „Nu, ei sunt aleşi pe bază de ataşament şi eroism.“

Rh. C.: Deci, acesta era criteriul de selecţie al soldaţilor ruşi…

E.F.: Exact.

Rh. C.: Mai erau, aşadar, printre ruşi şi oameni cultivaţi…

E.F.: Da. În general, pe front, se ştia că ruşii comiteau violuri. Uneori, aceştia erau pedepsiţi, cred că din pură propagandă. Ne-au chemat odată, pe noi, elevii, dar şi populaţia civilă, când judecau pe loc un maior care violase o nemţoaică sau o româncă şi l-au împuşcat în faţa noastră. Dar acesta era un caz din miile existente atunci, violul fiind la ordinea zilei.

Rh. C.: Comparativ, cum se comporta Armata germană (care era deja de mult timp în ţară) faţă de români, vis-à-vis de Armata rusă?

E.F.: Am avut o părere foarte bună despre Armata germană. I-am cunoscut de când aveam vreo 14 ani. În Breaza sunt nişte clădiri mari, făcute de către Regele Carol al II-lea, pentru străjeri. Aceştia au dispărut odată cu Regele, apoi clădirile au fost folosite pentru Munca Tineretului Român şi ulterior, când au venit nemţii în ţară, foarte mulţi au fost duşi în Breaza, deoarece aceste clădiri erau adevărate cazărmi (în prezent, acolo e un liceu militar). În Breaza am fost un regiment întreg.

Rh. C.: La ordinul Mareşalului Ion Antonescu?

E.F.: Desigur. Pentru mine, care învăţasem germana la liceu, era o foarte bună metodă să învăţ să o şi vorbesc. M-am împrietenit şi cu grade mai mărunte şi cu grade mai mari.

Interesant este să vă spun cum l-am cunoscut eu pe primul neamţ. În Breaza este un deal, înalt de 750 de metri, care se numeşte Gurga şi pe care se găseşte o cruce foarte mare, de vreo opt metri, înălţată după primul război mondial în cinstea eroilor. De multe ori făceam excursii acolo împreună cu un prieten de-al meu. Odată, un neamţ se plimba de unul singur acolo, într-o vale de sub deal. Îi facem cu mâna, îl întrebăm ce face. Prietenul meu îmi spune să-i zic că este un măgar. Fără să mă gândesc prea mult, zic: „Fritz, du bigt ein Esel!“ Neamţul ne face cu mâna să ne ducem la el (nu ştiu dacă auzise ce-i spusesem). Când ajungem în vale, în luminiş nu era nimeni. Atunci, ne-a îngheţat inima. Eram convinşi că neamţul înţelesese ce-i spusesem, că se pitise ca să ne aştepte, că ne va împuşca şi va pleca. Ne uităm de jur-împrejur, auzim un hohot de râs şi apare neamţul, care ne zice în timp ce ne întindea mâna: „Aşadar, sunt un măgar?“ Din întâmplare, îl chema chiar Fritz! Am plecat ulterior împreună cu el (îşi dăduse seama că suntem nişte copii).

Aşa am reuşit eu să vorbesc cu nemţii de grade inferioare. Am fost în bune relaţii cu ei. Se purtau foarte frumos cu noi. Am cunoscut şi un căpitan, pe nume Winterhalter.

Ce am constatat eu la ei? Erau la fel de înguşti la minte, în privinţa chestiunilor politice, ca şi, ulterior, comuniştii ruşi. Cu căpitanul am discutat următoarea chestiune (era înainte de a se porni războiul cu ruşii): „Voi până la urmă o să vă luptaţi cu ruşii“, le spuneam eu. „Voi sunteţi nazişti, nu vă puteţi împăca.“ La care el îmi răspundea: „Nu se poate, noi avem un tratat cu ruşii.“

M-am gândit mai târziu că el nu putea discuta cu mine aceste lucruri, temându-se că eu le-aş putea spune altora, celor cu grade inferioare (eram, în definitiv, un copil), iar aceştia puteau să-l toarne şi să o păţească. Dar eu crescusem liber de copil, toată familia mea era naţional-liberală. Şi gândeam mai mult ca ei. Îi spuneam neamţului: „Dacă porniţi războiul împotriva ruşilor, o să-l pierdeţi. Nu veţi putea lupta pe două fronturi. Voi n-aveţi spate, un hinterland, din care să vă aprovizionaţi (deocamdată, vă dăm noi petrol şi grâne), pe când ceilalţi au grâne şi petrol din America şi de pretutindeni, deoarece Imperiul britanic e în toată lumea. Oricât de mult veţi lupta, tot veţi fi învinşi dacă veţi porni războiul împotriva URSS. Singura voastră şansă este să fiţi alături de ruşi, dar nu o veţi face.“

Rh. C.: Să înţelegem că nemţii se purtau foarte civilizat cu românii?

E.F.: Exact. Eu am rămas foarte surprins când am văzut primele jurnale americane de după 23 August 1944, în care era arătat Auschwitzul. Eu îi ştiam pe nemţi foarte civilizaţi. Se purtau excelent cu noi. Nu am putut să cred că au fost în stare de asemenea orori. Ştiam că între Wermacht şi SS erau anumite disensiuni şi cred că au fost două genuri de nemţi: Armata, Wermacht-ul şi SS-ul. Probabil că ororile le-au săvârşit aceştia din urmă.

Rh. C.: Cum era situaţia în ţară, sub ocupaţia germană?

E.F.: Era foarte bună. Nemţii erau raţionalizaţi în Germania, stăteau prost cu mâncarea.

Un exemplu elocvent. La noi existau acei covrigari care mergeau prin sat cu coşul cu covrigi. Odată, am cumpărat un covrig pe care l-am mâncat imediat şi, apoi, am mai cumpărat un covrig. Lângă mine, un neamţ cumpărase şi el un covrig. Când l-am cumpărat eu pe al doilea, neamţul m-a întrebat: „Am voie să mai cumpăr unul?“ L-am întrebat cine îl controlează. La ei nu cred că era nevoie de un control, aşa de puternică era conştiinţa lor. Pâinea la noi în ţară era albă. Neamţul, dacă intra undeva, plătea tot ce cumpăra. Mult mai târziu, am văzut cum intra şi un rus: nu plătea, fura, ba chiar îi împuşca pe cei care îi cereau banii – dar despre aceasta doar am auzit, nu am văzut personal.

Fragment din interviul realizat în anul 2001 și publicat în cartea „Românii secolului XXI. Interviuri-document cu personalități românești“ de Rhea Cristina, editura Pro Universitaria (print, 2013).

 Cartea poate fi comandată, ediție print, la:

 http://www.ujmag.ro/beletristica/romanii-secolului-xxi

coperta rhea

Un comentariu la &8222;Eleodor Focşeneanu: „La 23 August 1944, ştiam destul de puţine despre Armata Roşie.”&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s