Barbu Cioculescu: „Regimul monarhic era lucrul cel mai firesc. Toată lumea era mulţumită cu Dinastia.”

BARBU CIOCULESCU

MAJESTATEA SA REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI REPREZENTA, ÎNCĂ DINAINTE DE 23 AUGUST 1944, SIMBOLUL ROMÂNIEI ETERNE AŞA CUM ERA EA, SIMBOLUL LUMII ROMÂNEŞTI ŞI SPERANŢA
ÎNTR-UN AJUTOR ANGLO-AMERICAN EFICIENT, CARE SĂ-I ÎMPIEDICE PE SOVIETICI SĂ NE BOLŞEVIZEZE. MAJESTATEA SA REGELE MIHAI ERA „PIESA“ SUPREMĂ ÎN EŞICHIERUL DE APĂRARE AL ROMÂNILOR. MAJESTATEA SA REGELE MIHAI FĂCUSE GREVA REGALĂ, ÎN EL NE ERAU TOATE SPERANŢELE. BĂNUIAM CĂ MAI DEVREME SAU MAI TÂRZIU VA FI DETRONAT, DAR NE AŞTEPTAM SĂ SE ÎNTÂMPLE CÂT MAI TÂRZIU. VESTEA ABDICĂRII MAJESTĂŢII SALE REGELUI MIHAI A VENIT CA O GHILOTINĂ.

barbuRhea Cristina: Vă rog, pentru început, să rememoraţi câteva dintre momentele istorice importante ale României, care v-au marcat copilăria şi perioada tinereţii.

Barbu Cioculescu: Mă puneţi la o grea încercare – când ai apucat să trăieşti aproape trei sferturi de veac, când ai fost martor şi subiect al unei multitudini de evenimente, dintre care nu tocmai puţine catastrofale/tragice, cum să alegi mai bine?

Fără îndoială, o întorsătură dramatică în viaţa mea, ca şi a întregii mele generaţii a fost legată de instaurarea comunismului în ţară. Aveam 17 ani atunci şi, în mare parte, mă formasem din punct de vedere intelectual, îmi trasasem chiar un plan general de existenţă ce-şi avea, firesc, coloanele într-un regim democratic. Încă din adolescenţă intuisem tristeţea şi riscurile traiului într-o dictatură.

Mai din timp, deşi la doi paşi, nu am vrut să mă duc să-i văd pe legionarii împuşcaţi, întinşi pe iarbă, după ce-l asasinaseră pe prim-ministrul Armand Călinescu. Dacă gestul lor fusese criminal, execuţia fără proces şi verdict judiciar mi-a părut de cel mai rău augur.

Am fost, apoi, puternic marcat, în 1940, de cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ardealului de Nord – o dezmembrare a ţării ce nu-mi ieşea din minte.

Păstrez, la fel, în amintire, noaptea de 23 August 1944, când Majestatea Sa Regele Mihai a declarat încetarea războiului, armistiţiul. Mă aflam în refugiu, în imediata apropiere a Capitalei; în foiala nopţii unii se bucurau, alţii se lamentau. Tatăl meu a deschis o sticlă de şampanie, pe când camioane încărcate cu ofiţeri de-ai noştri ce căutau să se îndepărteze, pentru a nu fi luaţi prizonieri, treceau în mare viteză pe şosea, semnal al ambiguităţii ce face din politică tragedia vieţii moderne.

Nici un moment nu mi-a trecut prin minte că, în aceeaşi noapte, România îşi pierduse independenţa. Dar ar fi fost preferabilă o rezistenţă disperată, până la ultimul cătun? Cu siguranţă că nu. Într-o asemenea împrejurare, trenuri peste trenuri cu deportaţi români ar fi luat direcţia Siberiei, a morţii, pentru că sovieticii aveau cu noi o răfuială anume. Nu aş mai fi fost aici, acum, şi nu numai eu.

N-am dat prea multe exemple – doar o autobiografie amănunţită m-ar individualiza, lăsând oricum la o parte acele întâmplări ce mă vor fi marcat, fără ca eu însumi să realizez aceasta. Şi s-ar putea ca anume acestea să fi fost decisive, cum se spune: „formative“. Imagini fugare, cum ar fi fabuloasa bogăţie a câmpului, pe vremea recoltelor, în anii copilăriei, cu puzderia de dovleci în toată gama culorilor calde, de la galben la roşu, dar şi lucia sărăcie a unui vecin, ce avea o casă de copii, în acele decenii când atât de mulţi conaţionali umblau încă desculţi. Probabil, totuşi, că orice viaţă este o colecţie de contraste. Văd că am sărit peste bornele temei. Iată, nu în copilărie ori în tinereţe, actul din Decembrie ’89 a reeditat noaptea de 23 August 1944!

Rh. C.: Să înţelegem că românii au interpretat Actul Regal de la 23 August 1944 ca fiind unul corect şi binevenit pentru România acelor vremuri?

B.C.: Sigur că da! Am fost fericiţi. Repet, am ieşit noaptea la Şosea, am băut şampanie, ba chiar am îndrăznit să fumez pentru prima oară în faţa părinţilor mei.

Rh. C.: Ştiaţi că ceea ce s-a întâmplat în acea zi reprezintă iniţiativa şi decizia Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României?

B.C.: Absolut! Auzisem la radio, ascultasem mesajul regal. De altfel, era un personaj foarte iubit în societate. Ţin minte, ca străjer, la 8 iunie, când se defila de Ziua Regelui (Carol al II-lea, bineînţeles) în acele uniforme de străjer cu băşti albe şi eghileţi galbeni, am ajuns la doi paşi de Marele Voievod de Alba-Iulia (viitorul Rege al României) şi l-am privit îndelung. Pe urmă, locuind în Cotroceni şi, deci, foarte aproape de Palatul Regal, de Palatul de vară, îl vedeam venind cu un mic automobil, de unul singur, fără nici un fel de pază, intrând cu maşina pe poarta Palatului. Era foarte popular. Cu acea caracteristică pe care o avea: a faptului că vorbea cu dificultate; lucrul acesta ni se părea tuturor curios. Românul, în genere, se exprimă cu uşurinţă, îşi găseşte numaidecât frazele, e rétor înnăscut. Regele Mihai părea că e mereu obstaculat în vorbire – spre deosebire de Regele Carol al II-lea, care era un orator înnăscut. Istoria l-a condamnat mai pe urmă (pe Regele Carol al II-lea), dar în acele momente o bună parte din societatea românească Îl iubea (cel puţin până în 1940, când a venit catastrofa: pentru că era un bărbat frumos, impunător, căruia îi plăceau uniformele, iubea scriitorii şi îi ajuta, avea gusturi literare dezvoltate, venea întotdeauna la Ziua Cărţii şi nu toată lumea cunoştea acele dedesubturi politice oribile, marcând corupţia de la Palat, conform zicalei „Peştele de la cap se-mpute“) şi a fost multă vreme un rege popular.

Rh. C.: Aşadar, în 1944 eraţi adolescent. Cum era structurată societatea românească (cum era asigurat echilibrul social şi politic)?

B.C.: România, până în 1940, a fost într-un plin resort economic şi cultural. Ieşise din marea criză financiară din 1929, care sugrumase economia ţării, şi începuse să se vadă prosperitatea. Întâi de toate, cea a burgheziei întreprinzătoare, care, în acele momente, îşi construia parcuri de vile splendide (pe urmă au pus ochii pe ele ocupanţii comunişti) şi care răspundeau cumva acelor case foarte somptuoase, mici palate, ale aristocraţiei de dinainte de primul război mondial – devenite apoi, toate, ambasade sau locuinţe de ambasadori, pentru că proprietarii nu le-au mai putut întreţine. De data aceasta, au apărut acele vile în stil maur, somptuoase, care arătau opulenţă. În această clasă, repet, a burgheziei industriale, comerciale. Dar salariaţii, în genere, nu aveau grija zilei de mâine. Aproape fiecare salariat putea să-şi întreţină familia (soţia şi doi copii) din salariul său.

Rh. C.: Să înţelegem că nu era doar o prosperitate a unei singure clase sociale, ci a întregii societăţi româneşti?

B.C.: Aşa era, pe aproape, pentru că economia ţării se dezvolta rapid, ne industrializam puternic, agricultura era încă pe un făgaş bun după împroprietărirea ţăranilor (în sensul că nu se produsese acea fărâmiţare a proprietăţii agricole, ce urma în mod fatal să se întâmple la a doua generaţie de după împroprietărire). E adevărat că ţărănimea propriu-zisă ducea o viaţă separată de viaţa orăşenească: rămăsese mai departe la o economie naturală; ţăranii nu aveau bani şi nu cumpărau decât, ştiu eu, gaz, sare – restul lucrurilor de care aveau nevoie le produceau. Însă erau mulţi ţărani înstăriţi şi destul de mulţi ţărani care trăiau îmbelşugat.

În orice caz, societatea se împrospăta, câştigând prin introducerea în clasa burgheză a feciorilor de ţărani care, dacă erau într-adevăr străluciţi, izbuteau în cele mai înalte locuri. Pe atunci, exista obiceiul ca vârfurile studenţimii să se perfecţioneze în Occident, să-şi termine studiile acolo. Şi reveneau cu toţii în ţară, chiar dacă multora li se ofereau excelente situaţii la faţa locului, dar li s-ar fi părut o absurditate să rămână departe de ţară.

Rh. C.: De ce se întâmpla acest lucru?

B.C.: Cred că se trăia mult mai bine în România decât în Occident, pentru că era, întâi de toate, o mare abundenţă, alimentele erau foarte ieftine, natura încă nu fusese cucerită de către om, natura nu intrase în suferinţă şi-atunci ea îi răsplătea din plin pe români.

Rh. C.: Era vorba şi de patriotism? Cum erau educaţi tinerii români în privinţa dragostei faţă de patrie?

B.C.: Aproape în fiecare domeniu a existat câte un asemenea băiat venit de la ţară sau din medii orăşeneşti nu dintre cele mai bogate, care a ajuns fie foarte mare matematician (precum Ţiţeica), fie mare medic psihiatru (ca doctorul Marinescu), fie mare om de finanţe (precum Mircea Vulcănescu). În fiecare domeniu de activitate exista câte un asemenea specialist care se putea compara cu oricare altul din orice alt domeniu din lumea întreagă. Ca să nu mai vorbim de învăţământul universitar, care era cu totul remarcabil şi avea personalităţi de prim-plan la toate categoriile. Se făcea această „trecere“ din clasa ţărănească în bughezie şi din burghezie în aristocraţie cu destul de mult spirit liberal. Oricum, ideea de luptă de clasă nu a existat în România până la 23 August 1944 şi, de fapt, nici atunci, până prin 1946–1947, când a intrat „la ordinea zilei“, ca să zic aşa.

Rh. C.: Care era locul valorii şi al adevărului în România de dinainte de invazia comunistă?

B.C.: Adevărul era respectat, pentru că promovarea profesională, socială se făcea prin valoare. Chiar şi în politică, unde unii oameni importanţi treceau dintr-un partid într-altul sau se supuneau Voinţei Regale (şi deveneau, într-un cuvânt, lacheii Regelui), erau personalităţi de prim-plan (precum Armand Călinescu, Mihai Ralea), autentice – nu mai vorbesc de acei mari bărbaţi care au făcut politica între cele două războaie mondiale (ca, de pildă, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Brătianu) –, criteriul valoric nu era trişat.

Rh. C.: Ce rol aveau pentru români Monarhia Română, Regele Carol al II-lea şi, ulterior, Majestatea Sa Regele Mihai?

B.C.: Regimul monarhic era dat de la sine, precum ploaia, vântul, iarba. Era lucrul cel mai firesc. Nu existau republicani, vreun partid republican sau mişcare republicană. Toată lumea era mulţumită cu Dinastia. Întâi de toate, deoarece Carol I fusese un monarh foarte conştiincios, nu mai vorbesc de Ferdinand Întregitorul, iar Carol al II-lea, repet, şi-a ţinut ascunse viciile şi pe mulţi nu-i interesa, de pildă, că trăieşte cu Elena Lupescu sau că are aventuri de Palat. Lumea ridica din umeri şi nu punea la îndoială Monarhia ca instituţie. Cu atât mai mult cu cât fusese foarte dorită. La urma-urmei, prin Monarhie a căpătat România independenţa şi printr-un Rege străin. Asta i-a ajutat să capete în relaţiile internaţionale acel plus de imagine, prin mijlocirea căruia s-a putut face Regatul în 1881.

Rh. C.: Cum erau legile româneşti în timpul Monarhiei constituţionale din România?

B.C.: Exista un Cod Hamangiu, de vreo 20 de volume. Exista o legislaţie pusă la punct pentru o societate ce nu cunoştea criza morală şi vreo creştere îngrijorătoare a infracţionalităţii. Era, să zic aşa, o legislaţie la zi. Nu exista pedeapsa cu moartea şi nu exista nici o tendinţă socială de a promova pedeapsa cu moartea; cu toate că erau şi atunci cazuri extreme, vezi Sile Constantin sau Berilă.

Dar atmosfera nu era exacerbată. Societatea românească între cele două războaie mondiale nu a fost înclinată către violenţă şi către vindictă. Se trăia paşnic. Nu se muncea prea mult: salariaţii aveau patru ore de muncă dimineaţa, două după-amiaza şi se plângeau că programul este la limita rezistenţei umane. Muncitorii industriali erau bine plătiţi, nu mai vorbesc de muncitorii tipografi, a căror muncă necesită anumite cunoştinţe gramaticale, de limbă –  pentru că ei culegeau cărţile şi trebuiau să o facă bine. Erau răsfăţaţi! De-asta au fost şi prigoniţi imediat de către comunişti (mai ales că toţi au trecut cu socialiştii, nu cu comuniştii). Meseriaşii, în genere, câştigau excelent. Existau în Bucureşti nenumăraţi oameni modeşti care-şi făcuseră casă în timpul vieţii dintr-un salariu. Există şi astăzi aceste case gen vagon, cu stucaturi, care au rezistat la cutremure şi bombardamente, case lungi în fundul curţii, pe care le construiau meşterii italieni veniţi aici – căci România era o ţară de emigraţie. Au venit mulţi italieni care au lucrat în construcţii, au venit francezi, germani, elveţieni, au şi rămas mulţi aici. Pentru că societatea era, în genere, permisivă. Era prosperă, de pildă – faţă de Germania anilor de după război, care îi aduseseră o sărăcie nemaipomenită, şi faţă de ţările balcanice. Cine vizitează, de pildă, vechiul Belgrad îşi dă seama că era un orăşel faţă de Bucureşti. Sau cine vede Palatul Obrenovicilor, care semăna foarte bine cu acele căsuţe de muncitori de care vorbeam. Se trăia fără stres.

Rh. C.: Care era rata infracţionalităţii, în comparaţie cu situaţia actuală din România?

B.C.: În ziare exista o rubrică care se numea „Fel de fel“, aproape toate ziarele aveau câte un reporter care mergea la Poliţie să răsfoiască registrul cu spargeri şi crime. Şi apărea în ziare câte o coloană. Nu se făcea caz, ca astăzi, nu se făcea publicitate în jurul unor cazuri extreme, în care tatăl îşi viola copila sau în care fiul îşi ucidea tatăl. Erau lucruri ca şi necunoscute.

Cu toate că, la ţară, pentru pământ, ţăranii mergeau până la omor. În satul din Gorj unde locuia bunicul meu, pe fiecare prispă era bătută o hârtie cu termenele de judecată. Puneau caii la brişcă (brişca era frumos colorată), îmbrăcau straiele de sărbătoare şi se duceau la Târgu Jiu, la proces. Toţi erau învrăjbiţi între ei. Iar partidele politice le puneau gratuit la dispoziţie avocaţi – acest lucru făcea parte din propaganda politică.

Rh. C.: Prin urmare, pământul reprezenta o valoare pentru ţărani.

B.C.: Cea mai mare valoare.

Rh. C.: Ce valoare avea omul în perioada interbelică?

B.C.: Era o societate a valorii omului, poate unde omul nu era aşa de des ca astăzi. Astăzi, populaţia pământului începe să colcăie; nu numai la noi în ţară (şi poate la noi nu aşa de mult ca în alte părţi) domină fenomenul acesta de promiscuitate, de oameni foarte mulţi, încleştaţi pe spaţii reduse – mergând până la acele hoteluri din Japonia, unde oamenii intră într-un fel de odăi-paturi: camera e de fapt un pat unde pot să stea întinşi peste noapte, ca în raft. Unde nu sunt oameni mulţi, omul este valoros.

Rh. C.: Exista o populaţie mai mare la sate decât la oraşe?

B.C.: Era mult mai multă populaţie. Se mai întâmplase apoi un lucru: războiul dereglase viaţa civică, în sensul că muriseră mulţi ofiţeri, învăţători, medici, jurişti şi din toate profesiile, care trebuiau înlocuiţi numaidecât; deci, existau locuri în societate. Tânărul absolvent nu rămânea un şomer fără perspective.

Generaţia lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian – care execra politicianismul societăţii în genere şi voia să practice un alt mod de implicare socială şi a făcut-o greşit prin  legionarism – avea ideea că, în fond, viaţa omului contează până la vârsta de 30 de ani şi că, dacă până la 30 de ani nu s-a împlinit, atunci cunoaşte ratarea.

Rh. C.: De ce credeau acest lucru?

B.C.: Pentru că exista un fel de preexistenţialism, o febricitare – în Italia venind prin Pappini, în Franţa prin dadaism, în Germania prin expresionism, prin toate aceste curente care pretindeau o înnoire nu numai în arte.

Şi acest tineret care s-a îndreptat spre Dreapta a socotit viaţa politică a României ca fiind putredă. Iar ei trebuiau să ajungă să conducă această ţară până la vârsta de 30 de ani. Pe urmă, evident, au împlinit 40–50–60 de ani şi mai mult, dar atunci cei mai mulţi dintre ei se aflau în Occident şi dobândiseră o altă viziune asupra vieţii.

Rh. C.: Cum caracterizaţi România în perioada cuprinsă între 30 Decembrie 1947 şi 22 Decembrie 1989?

B.C.: A fost perioada întunericului bolşevic, a pierderii independenţei unei ţări, a unei obşti, a impunerii unei umilinţe generale, a robiei, în care fiecare om ce avea cât de cât demnitate şi respect de sine, coordonate morale, a trebuit să se supună şi să conlucreze ca să nu piară – a fost şi cazul meu –, sau a trebuit să fugă. A fost perioada în care, odată cu toate libertăţile, au dispărut şi toate iniţiativele.

Această societate românească de până la comunism, în care erau atâtea talente elevate, chiar genii deschizătoare de căi noi, în pas cu spiritualitatea şi cu tehnica mondială, a fost deliberat răpusă, lovită în bios. A avut loc ceva cu totul asemănător Holocaustului.

Comunismul şi-a propus să „radă“ societatea şi să o îndobitocească. Cu metodă, a distrus elitele: nu doar pe cele politice şi intelectuale, ci şi elita ţărănească, muncitorească. A decerebrat o fiinţă naţională care îşi avea în toate sectoarele luminile ei aprinse. Noi nu eram ca Franţa sau Anglia, ţări cu străvechi civilizaţii, ca să avem rezerve uriaşe de cadre; noi, de fapt, eram un stat cu şapte-opt decenii de independenţă, cu 100 de ani de fapt de la 1948 încoace, de când ne ridicasem de sub robia turcească, ce era o mare stătută şi care nu le permisese Ţărilor Române să aibă nici un fel de relaţii cu Occidentul. Deci, în 100 de ani a trebuit să facem repede totul. Când faci totul la iuţeală, nu poţi să-l faci perfect – de aici şi ideea că românul este superficial, că face treabă de mântuială, că nu ştie să muncească, dar, de fapt, a avut de făcut foarte repede tot ce a întreprins.

Când a venit, comunismul a distrus, a nimicit o societate care se închegase şi care mergea spornic, impunând în loc o sumară schemă tipică, în care o birocraţie necruţătoare dispunea de toate bunurile societăţii, de oamenii săi, şi chiar şi de copii, de la o vârstă fragedă. Dacă astăzi încă mai avem atâţia oameni în vârstă de 40–50 de ani (deci, nu din generaţia acelor comunişti care au luat puterea în ’44, ci fiii sau nepoţii acestora), îmbibaţi de ticuri totalitariste este pentru că ei au fost educaţi în regimul comunist şi au aceste reacţii tenace aberante, dar care lor li se par cu totul şi cu totul fireşti, încă şi patriotice.

Rh. C.: Cum aţi perceput dumneavoastră momentul abdicării forţate a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, în data de 30 Decembrie 1947?

B.C.: Făceam Revelionul împreună cu părinţii la scriitoarea Ticu Archip. Erau mai mulţi scriitori acolo. Vestea auzită la radio ne-a spulberat numaidecât întreaga bucurie a Revelionului şi toată speranţa. De crezut nu aveam cum să credem în noul regim republican, pentru că eram de multă vreme în opoziţie (eu intrasem din 1946 în rândurile Tineretului Naţional Ţărănist), tata scria la „Dreptatea“. Noi eram, aşadar, adversari „nominalizaţi“. Chiar dacă am fi luat-o dintr-un punct de vedere strict personal, nu ne putea conveni în nici un fel.

A fost o lovitură, întâi de toate neaşteptată, aşa cum le plăcea comuniştilor să dea. Tot aşa au purces şi „reformele băneşti“, când au ridicat toţi banii de pe piaţă, în câte o duminică, în câte o zi dintre acestea fără apărare şi fără posibilitatea de a face vreo mişcare de a te opune în vreun fel oarecare.

Rh. C.: Ce reprezenta Majestatea Sa Regele Mihai I pentru români?

B.C.: Majestatea Sa Regele Mihai I al României reprezenta, încă dinainte de 23 August 1944, simbolul României eterne aşa cum era ea, simbolul lumii româneşti şi speranţa într-un ajutor anglo-american eficient, care să-i împiedice pe sovietici să ne bolşevizeze. Majestatea Sa Regele Mihai era „piesa“ supremă în eşichierul de apărare al românilor. Majestatea Sa Regele Mihai făcuse Greva Regală, în El ne erau toate speranţele. Bănuiam că mai devreme sau mai târziu va fi detronat, dar ne aşteptam să se întâmple cât mai târziu. Vestea abdicării Majestăţii Sale Regelui Mihai a venit ca o ghilotină.

Fragment din interviul realizat în anul 2001 și publicat în cartea „Românii secolului XXI. Interviuri-document cu personalități românești“ de Rhea Cristina, editura Pro Universitaria (print, 2013).

 Cartea poate fi comandată, ediție print, la:

 http://www.ujmag.ro/beletristica/romanii-secolului-xxi

coperta rhea

Anunțuri

Despre Tudor Vişan-Miu

Sunt un tanar cu preocupari intelectuale. Principalele mele domenii de interes: istoria, genealogia, memorialistica, literatura, lingvistica, economia, politica, filosofia, teologia. Legat de aceste domenii: cred ca nu exista o unica istorie "obiectiva si adevarata", ca fiecare persoană are origini familiale ce merita aflate si ca "o viata capata mai mult sens atunci cand este scrisa". Iubesc cartile. Cred ca a scrie corect in propria limba este o dovada de patriotism (nu am putut-o face in acest profil deoarece Gravatarul nu accepta diacritice - n.m.). Am o viziune social-economica "de dreapta". Cred ca "treburile publice" sunt o chestiune de interes general, dincolo de "partea scandaloasa" ce prea adesea însoteste administrarea lor (care ar trebui facuta de oameni de stat). In privinta formei de guvernamant a Romaniei, sunt sustinatorul unei monarhii constitutionale. Consider democratia si capitalismul cele mai bune sisteme inventate pana acum de catre om. Filosofic, ader la modernitatea clasica. Religios, sunt un crestin fundamentalist si conservator. ”Primeste deci darul meu, care ti-a fost adus, fiindca Dumnezeu m-a umplut de bunatati si am de toate” (Geneza, 33:11)

2 gânduri despre &8222;Barbu Cioculescu: „Regimul monarhic era lucrul cel mai firesc. Toată lumea era mulţumită cu Dinastia.”&8221;

  1. Barbu Cioculescu a spus totul ! A realizat un tablou autentic al unei societati romanesti fericite pana la venirea in Tara a Ciumei Rosii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s