Annie Bentoiu: „Rolul Monarhiei era absolut esenţial.”

ANNIE BENTOIU

 „România a avut şi o rezistenţă armată de ani şi ani de zile, susţinută de populaţie şi care n-a existat în nici o altă ţară. Putem fi mândri de toţi aceştia şi trebuie să ne fie clar că doar cruzimea represiunii a frânt rezistenţa oamenilor.”

***

anneRhea Cristina: Vă rog, pentru început, să rememoraţi câteva dintre momentele istorice importante ale României, care v-au marcat copilăria şi perioada tinereţii.

Annie Bentoiu: În mod curios, cea mai veche amintire a mea este chiar un moment istoric, şi anume cortegiul care-l aducea pe Regele Carol al II-lea către Mitropolie, în iunie 1930. Îmi amintesc doar că stăteam la geam între nişte mătuşi, că vedeam de sus acea mulţime de oameni care se scurgea şi că domnea în jurul meu o mare excitare, toată lumea voia să vadă şi comenta. Abia mai târziu am reconstituit întâmplarea şi am înţeles exact ce a fost. Aveam trei ani şi o lună.

După aceea, s-au întâmplat o mulţime de evenimente, multe dintre ele impresionante şi tragice, dar în chip ciudat sau poate dimpotrivă, foarte firesc, până la război ele se uitau repede, viaţa de toate zilele continua relativ liniştită, pentru că aceste evenimente nu atingeau structura însăşi a ţării; erau şocuri la suprafaţă, nu în adâncimea societăţii. Erau grave prin natura lor, mai ales asasinatele. Primul de care am auzit a fost cel al lui I. G. Duca la Sinaia, apoi al Regelui Alexandru al Serbiei şi al lui Louis Barthou, ministrul de externe al Franţei, de către nişte croaţi, la Marsilia. A fost după aceea toată agitaţia cu Garda de Fier, iminenţa războiului european, ocuparea Cehoslovaciei în 1938, a Poloniei în 1939… Îi vedeam pe părinţi, pe mama în special, tot mai îngrijoraţi.

Rh. C.: Cum era structurată societatea românească (cum era asigurat echilibrul social şi politic) şi care era locul valorii şi al adevărului în România de dinainte de invazia comunistă? Ce rol aveau pentru români Monarhia Română şi Majestatea Sa Regele Mihai?

A.B.: Societatea românească era ierarhizată, dar în chipul cel mai suplu, nu era o societate de castă, cum fusese întrucâtva cea dinainte de primul război şi cum tindea să devină şi cea comunistă.

Exista o tendinţă generală spre mai sus, spre mai bine. Boierimea nu mai dispunea de privilegii, clasa mijlocie era în curs de formare încă dinainte de începutul secolului, iar la ţară, în fiecare sat existau nişte fruntaşi, nişte „neamuri“ mai respectate şi mai vechi, pe lângă unii care începeau şi ei să se afirme, cu toţii centraţi în jurul preotului şi învăţătorului. În toate mediile funcţiona o ierarhie, dar aceea nu era stabilită odată pentru totdeauna, ea se baza pe performanţa individuală. Ca să fii respectat în satul tău, sau pe strada ta, sau în breaslă, trebuia să ţi se recunoască superioritatea de către ceilalţi, să ai drept calităţi seriozitatea şi hărnicia; nu te puteai impune cu de-a sila, iar dacă nu te ţineai de treabă, acel respect câştigat puteai să-l şi pierzi. Cum spun, totul era foarte suplu, foarte mobil. Asta pentru echilibrul social. Iar cel politic era menţinut prin existenţa mai multor partide şi prin dreptul fiecăruia de a-l alege pe cel pe care-l socotea mai bun.

Valoarea şi adevărul? Ca în orice societate din lume, ele aparţineau lumii ideale, erau nişte ţeluri ce trebuiau atinse. Se vorbea mult pe atunci de triada stabilită încă de către vechii greci, Binele, Adevărul şi Frumosul. Adevărul apărea ca o condiţie necesară a vieţii sociale. Nu poţi încheia o afacere decât cu un „om de cuvânt“, altfel riscul e foarte mare. Cel care se dovedea că „n-are cuvânt“ era evitat şi până la urmă eliminat. Sigur că politicienii, tot ca în lumea întreagă, mai promiteau înainte de alegeri lucruri pe care nu izbuteau să le îndeplinească decât în parte, dar nimeni n-ar fi putut imagina un discurs oficial atât de desprins de realitate ca „limba de lemn“ de care am avut noi parte. Cât despre oamenii publici, presa, caricaturiştii, umorul popular acţionau şi ele ca o frână moralizatoare. „Secret de stat“ nu prea exista decât pe vreme de război; lucrurile se aflau repede, şi reputaţia cuiva era un element important.

Rolul Monarhiei era absolut esenţial. De 80 de ani, evoluţia ţării fusese stabilă şi ascendentă. În timpul monarhiei şi prin ea, sub primii doi regi, se realizaseră marile noastre visuri: independenţa şi unirea tuturor provinciilor. Monarhia se confunda cu însăşi existenţa statului şi nu era pusă în discuţie în nici un fel. Putea fi discutată succesiunea: de pildă, în timpul minorităţii Regelui Mihai şi cu ocazia întoarcerii lui Carol al II-lea (care, anterior, renunţase la Tron), dar în nici un caz structura de stat. Monarhia constituţională apărea ca forma de stat ideală, la jumătate de drum între extreme: republica şi monarhia absolută. În plus, până la venirea lui Carol al II-lea exista o adevărată dragoste populară pentru Regina Maria şi copiii Săi, poate pentru că erau toţi atât de frumoşi fiziceşte. Se vindeau nenumărate cărţi poştale cu fotografiile lor; unii chiar le colecţionau. Destinul Regelui Mihai copil, cu neînţelegerea dintre părinţi, apoi curajul de care a dat dovadă în 1944 şi comportarea Sa în cei trei ani şi ceva de domnie i-au atras dragostea tuturor şi au făcut să apară abdicarea Sa, evident impusă de ruşi (după cum abdicarea tatălui Său fusese impusă de nemţi), ca o samavolnicie fără seamăn.

Rh. C.: Ce însemna pe atunci în România a avea o cultură şi o educaţie serioasă? Ce rol juca religia în viaţa societăţii româneşti?

A.B.: Sistemul de învăţământ avea o tradiţie de seriozitate bine stabilită, datând încă din secolul al XIX-lea. Atât profesorii de liceu cât şi învăţătorii erau în general pasionaţi de meserie şi o făceau cu mult devotament, cu abnegaţie chiar, dat fiind că lefurile lor erau suficiente, dar nu foarte mari. (Şi totuşi n-au existat niciodată „atenţii“ sau „meditaţii“ cu propriul tău profesor!) Iar facultăţile atinseseră fără discuţie nivelul occidental. Tinerii se mai duceau uneori să se perfecţioneze în Apus, dar în număr mult mai mic decât în veacul al XIX-lea. Ştiţi cum se spunea în ultimii ani ai lui Ceauşescu, anume că înainte de regimul comunist aveam profesori de liceu de nivel universitar, iar după aceea am avut universitari cu nivel de liceu. Nici măcar nu e o glumă, e purul adevăr.

De cultură era răspunzătoare şcoala, dar de educaţie, în primul rând familia. Aveai (sau nu aveai) „cei şapte ani de-acasă“, adică deprinderile de bună-cuviinţă însuşite înainte de a fi şcolar.

Cât despre religie, ea a jucat totdeauna un rol însemnat în societatea românească. Uneori se părea că ritualul e mai important decât credinţa profundă, dar nu era aşa. Practic, viaţa fiecăruia era ritmată de sărbătorile creştine: Paşti, Crăciun, câteva alte sărbători aşteptate cu nerăbdare şi mai ales momentele importante ale vieţii individuale, nunţi, botezuri, înmormântări – toate erau scăldate în fastul oriental al slujbelor religioase şi străbătute de un fior de mister. Aceste slujbe întăreau şi sentimentul familial, cu prilejul lor se întâlneau rude care nu se văzuseră de ani de zile, aflau unii despre alţii câte ceva şi se simţeau mai puţin singuri.

Rh. C.: Cum aţi defini libertatea din România de dinainte de plecarea forţată a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României şi libertatea care s-a creat la noi după Decembrie 1989?

A.B.: Nu e foarte uşor de făcut comparaţia, de fapt e aproape imposibil. Între cele două războaie, şi chiar înainte de cel dintâi, nu prea se vorbea de libertate, pentru că ea era de la sine înţeleasă (vorbeau, desigur, despre ea basarabenii şi transilvănenii, înainte de Unire). Într-o societate normală, omul e liber în sensul că are iniţiativa faptelor sale, dar e răspunzător de ceea ce face. Poate să comită şi un omor, dar va trebui să plătească preţul cuvenit. Crimă, delict sau contravenţie, toate îţi atrăgeau pedeapsa corespunzătoare, iar legile erau foarte precis formulate, nu ca în codurile penale de tip sovietic, unde „uneltirea“ sau „defăimarea“ sunt noţiuni atât de vagi încât oricine se poate trezi, în orice moment, cu orice condamnare. Ca să nu mai vorbim despre „omisiunea de denunţ“, care implică obligativitatea de a denunţa, instituind astfel o stare de frică perpetuă.

Omul se simte liber când îi este foarte clar ceea ce are sau n-are voie să facă şi când interdicţiile provin doar din simplul fapt de a trăi în comun. „Libertatea fiecăruia încetează unde începe libertatea celuilalt“ este o axiomă, dar şi un raţionament de bun simţ. Până şi copiii sunt mai echilibraţi, mai calmi când au de respectat câteva reguli clare. Excesul de opresiune şi arbitrarul în aplicarea legii sunt şi au fost totdeauna insuportabile.

„Libertatea“ de după 1989 nu există încă decât în raport cu opresiunea excesivă care exista înainte de acea dată. Haosul legislativ a rămas mare, încă în acest al doisprezecelea an, legile se fac şi se desfac nu prea ştim cum, justiţia nu inspiră încredere: toate astea întreţin un sentiment de anxietate perpetuă, aproape în toate domeniile, ceea ce limitează iniţiativa celor de bună-credinţă – şi atunci cum să vorbim de libertate?

Rh. C.: Cine erau oamenii pe scena politico-culturală a României şi care erau trăsăturile esenţiale ale clasei de elită a României, clasă care făcea istorie şi ne reprezenta în străinătate? În care om politic al momentului de dinainte de 30 Decembrie 1947 credeaţi cel mai mult şi de ce?

A.B.: Structura socială a ţării se reflecta în clasa politică. Evident, ca să te afirmi în ea trebuia să reprezinţi ceva, să existe în jurul tău o aură de respect, să fi avut performanţe clare în domeniul tău de activitate. De obicei, erai deja cunoscut înainte de a deveni om politic, nu invers; de asemenea, nivelul de câştig sau de bogăţie se datora fie familiei, fie propriilor merite; nu te îmbogăţeai, ca acum, prin simplul fapt că deveneai parlamentar! Dimpotrivă, intrarea în politică implica pentru cei care practicau profesii liberale mai mult pierderi de clientelă, cheltuieli de reprezentare şi timp nelucrat. Ideea că ai putea deveni miliardar din activitatea politică era absurdă.

Foarte mulţi oameni politici proveneau din mediul universitar, ceea ce era o garanţie a pregătirii de specialitate, a nivelului cultural şi, de multe ori, a capacităţilor oratorice. Dezbaterile parlamentare, mai ales cele de dinainte de 1914, ar trebui citite de orice tânăr iubitor de istorie.

Vârfuri excepţionale aveam în toate profesiile, dar o trăsătură care a dispărut este că fiecărui specialist i se cerea şi o cultură generală destul de extinsă, fără de care te făceai de râs. În ameliorarea unei societăţi, ridicolul e o pârghie foarte importantă, pe care totalitarismul o suprimă, îngheţând surâsul pe buze. Figuri de tipul miniştrilor pe care i-am văzut la televizor în 1990 – Emil Bobu, Tudor Postelnicu şi alţii – nu puteau fi imaginate decât în straturile inferioare ale meseriilor lor, dacă aveau vreuna.

Oamenii politici, „de vază“, cum se spunea (adică cei care sunt mereu arătaţi şi văzuţi), nu ne reprezintă numai în ochii altora, ei ne servesc şi de model, conştient sau nu, tuturora. Cuplul prezidenţial al anilor ’70-’80 a răspândit la noi un exemplu de vulgaritate care s-a generalizat. E unul dintre motivele pentru care oamenii simpli n-au suportat aspectul civilizat al preşedintelui Constantinescu.

În care om politic credeam cel mai mult înainte de abdicarea Regelui? Locul întâi era ocupat, fără nici o îndoială şi de mai multă vreme, de Iuliu Maniu, nu numai în mintea mea, dar şi a majorităţii românilor. Se ştia că el nu va ceda niciodată – o dovedise –, că era incoruptibil şi că iubirea lui pentru acest popor şi această ţară nu cunoştea margini. De aceea ura ruşilor s-a concentrat asupra lui de la bun început. Când vrem să ştim ce personalităţi de valoare avem, e destul să observăm ce campanie de presă se dezlănţuie de către cercurile de inspiraţie comunistă. Nimeni n-a fost terfelit, la sfârşitul anilor ’40, cum au fost Regele Mihai şi Iuliu Maniu, iar după 1990, din nou Regele Mihai, Corneliu Coposu şi Doina Cornea. Dacă suntem atenţi, putem lungi lista de nume.

Rh. C.: Ce tip de intelectuali avea România înainte de 30 Decembrie 1947? Care este acel gen de intelectual de care are nevoie România în prezent şi care ar fi rolul acestuia în contextul actualei avalanşe a mondializării?

A.B.: Nu prea ştiu bine ce este un intelectual. E o noţiune care mi-e neclară şi nu-mi place să o folosesc. De asemenea, n-ar fi bine să idealizăm. Societatea interbelică era infinit superioară celei comuniste pentru că era o societate vie, firească, individualistă, mobilă, nu o schemă fixă aplicată cu de-a sila peste oameni, cu gratii şi ierarhii abstracte. Nu era perfectă, dar rămânea constant perfectibilă. În prezent cred că avem nevoie de profesionişti serioşi şi cinstiţi, cu condiţia să aibă o cultură juridică solidă şi o mentalitate cât mai apuseană, cum au avut-o de fapt cei din secolul al XIX-lea. Noţiunile elementare de drept (cele corecte) ar trebui învăţate în şcoală. Ne-am comporta altfel atunci, atât în viaţa de toate zilele, cât şi la alegeri. În plus, cred că cei pe care-i numim astăzi „intelectuali“ – de fapt, oameni care se pot face auziţi, prin cuvânt sau prin scris, în mass-media sau mai ales în şcoli şi facultăţi – ar trebui să privilegieze problemele de etică, fie şi elementare. Ţăranii din satele patriarhale ştiau foarte clar ce e bine şi ce e rău; astăzi domneşte haosul în această problemă, după 50 de ani în care minciuna a intrat adânc în viaţa zilnică. Căci s-a minţit continuu, mai întâi de frică, apoi din obişnuinţă şi până la urmă din simpla vanitate de a nu fi luat drept prost sau naiv. Într-o realitate perversă, cinismul pare o formă de supravieţuire necesară.

Cât despre mondializare, e o problemă gravă şi care ar cere o discuţie aparte. Să spunem că e legată, între altele, de problema personalităţii (individuale şi colective) şi de normele de politeţe, ca să zic aşa, care fac posibilă convieţuirea. Dar toate acestea ne-ar duce mult prea departe.

Rh. C.: Credeţi în ideea de destin (în destinul dumneavoastră)? Care a fost atitudinea politică a generaţiei dumneavoastră în faţa marasmului totalitar comunist?

A.B.: Cred în destin, bineînţeles. Dar nu cu conotaţii fataliste. Cred că destinul se compune din toate circumstanţele în care te afli prins de la naştere – un anumit spaţiu geografic, o anumită epocă, o anumită familie şi aşa mai departe –, precum şi din toate cele care ţi se ivesc în cale fără să le poţi prevedea, înlătura sau modifica. În acest sens, destinul e şi bun şi rău. O infirmitate sau un câştig mare la loterie sunt amândouă destin. Totul e ce faci cu aceste determinări, cum îţi foloseşti tranşa îngustă de libertate care ţi-e lăsată. Căci ea există şi în închisoare, şi în situaţii-limită – cu atât mai mult în lungile perioade mai liniştite, care au loc în oricare viaţă şi pot fi folosite intens sau, dimpotrivă, pierdute din comoditate sau risipite pe mărunţişuri. Totul e să ai un ţel sau măcar o direcţie de mers. Traiectoria individuală finală (care-şi capătă forma numai odată cu moartea) este rezultatul acţiunii conjugate a destinului şi a energiei tale personale. Mi se va spune că şi aceasta e, încă de la pornire, mai mare sau mai mică. Dar un pic de energie tot avem fiecare din noi şi o putem mări prin exerciţiu. Iar dacă nu ne rămâne deloc, încă putem alege între a cultiva în noi iubire sau ură. Măcar atât – şi în funcţie de asta, totul va fi diferit.

„Marasmul comunist“, cum îi spuneţi, a divizat generaţia noastră cum ar fi divizat-o pe oricare. El a fost destinul, şi fiecare a putut alege felul său propriu de a-l înfrunta sau de a-l accepta. Unii s-au folosit de noile oportunităţi – depinde cum au făcut-o. Alţii, poate mai lucizi, au decis să supravieţuiască doar printr-o profesionalizare maximă, prin hărnicie, prin efortul constant de a te număra printre cei mai buni în specialitatea ta. Nu ajungeai cine ştie ce „sus“, dar rămâneai în acord cu tine însuţi.

 

Fragment din interviul realizat în anul 2001 și publicat în cartea „Românii secolului XXI. Interviuri-document cu personalități românești“ de Rhea Cristina, editura Pro Universitaria (print, 2013).

 Cartea poate fi comandată, ediție print, la:

 http://www.ujmag.ro/beletristica/romanii-secolului-xxi

coperta rhea

Anunțuri

Despre Tudor Vişan-Miu

Sunt un tanar cu preocupari intelectuale. Principalele mele domenii de interes: istoria, genealogia, memorialistica, literatura, lingvistica, economia, politica, filosofia, teologia. Legat de aceste domenii: cred ca nu exista o unica istorie "obiectiva si adevarata", ca fiecare persoană are origini familiale ce merita aflate si ca "o viata capata mai mult sens atunci cand este scrisa". Iubesc cartile. Cred ca a scrie corect in propria limba este o dovada de patriotism (nu am putut-o face in acest profil deoarece Gravatarul nu accepta diacritice - n.m.). Am o viziune social-economica "de dreapta". Cred ca "treburile publice" sunt o chestiune de interes general, dincolo de "partea scandaloasa" ce prea adesea însoteste administrarea lor (care ar trebui facuta de oameni de stat). In privinta formei de guvernamant a Romaniei, sunt sustinatorul unei monarhii constitutionale. Consider democratia si capitalismul cele mai bune sisteme inventate pana acum de catre om. Filosofic, ader la modernitatea clasica. Religios, sunt un crestin fundamentalist si conservator. ”Primeste deci darul meu, care ti-a fost adus, fiindca Dumnezeu m-a umplut de bunatati si am de toate” (Geneza, 33:11)

Un gând despre &8222;Annie Bentoiu: „Rolul Monarhiei era absolut esenţial.”&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s