Alexandru Cristian Surcel: „Conceptul contractului social chiar funcţionează în monarhiile moderne.”

SERIA „ALIANŢA NAŢIONALĂ PENTRU RESTAURAREA MONARHIEI.”

„Au trecut deja mai bine de doi ani de când am inceput să militez activ pentru diverse lucruri […] Am avut însă prieteni uimiţi de faptul că m-am implicat într-o iniţiativă naţională care are ca scop restaurarea monarhiei constituţionale în România (şi specific în România, pentru că, spre deosebire de unii colegi monarhişti, subiectul monarhiei în alte ţări mă lasă destul de indiferent).

Într-adevăr, sigur nu sunt monarhistul tipic, nu aşa cum îl prezintă media, pentru că realitatea este mult mai diversă. Nu m-am născut înainte de 30 decembrie 1947, nici nu provin dintr-o familie care să fi avut un anumit statut pe vremea monarhiei. Ai mei au fost fie artizani sau mici funcţionari de la oraş, fie ţărani. Majoritatea acelora dintre ei care au reuşit să depăşească net condiţia culturală destul de modestă a înaintaşilor lor au trăit în comunism. Într-adevăr, familia mea a suferit în anii republicii populare şi a celei socialiste, am printre rude refugiaţi din Cernăuţi, deportaţi în Gulag, deţinuţi politici, au existat presiuni din partea Securităţii, dar nu mai mult decât au suferit multe alte familii din ţara asta. Copil fiind mi s-au spus lucruri bune despre regele Mihai I, despre el ca persoană, dar nu mi s-a dat o educaţie regalistă. Nu sunt nici genul care să fie fascinat de strălucirea monarhiilor, cine mă cunoaşte poate depune mărturie că în general nu dau prea multe parale pe protocol şi pe titluri, mai ales pe cele moştenite şi nu dobândite prin merite proprii, că întotdeauna voi prefera jeanşii şi pielea costumului de haine, chiar dacă nu mă jenez să-l port când consider că e cazul. Din punct de vedere filosofic susţin ideea egalităţii de şanse şi nu sunt atât de religios încât să văd în ungerea unui monarh un sacrament valabil oriunde şi oricând în imensitatea universului. Am tot respectul faţă de credinţă şi de credincioşi, dar am îndoielile mele.

***

Aşadar, de ce restaurarea monarhiei constituţionale? Sunt pasionat de istorie şi o consider un bun sfătuitor pentru a înţelege intâmplările prezentului şi a întrevedea faptele viitorului, dar nici nu pot să afirm că, dacă ceva a mers bine în trecut, automat va merge bine şi acum. Lumea e în continuă schimbare. Istoria este des invocată când vine vorba de monarhia din România, dar să fim sinceri, chiar dacă a fost forma de guvernământ care a corespuns celei mai bune perioade din istoria de până acum a românilor, a avut şi umbrele ei.
Pe de altă parte, ţin la ideea de reparaţie istorică, dar sunt reparaţii istorice şi reparaţii istorice, fiecare cu caracteristicile şi limitele ei. De aceea, de exemplu, nu pot să fiu de acord cu acei monarhişti care susţin că ar trebui pur şi simplu să repunem în vigoare Constituţia din 1923. În cei nouăzeci de ani care au trecut de la adoptarea acesteia, multe realităţi s-au schimbat. Restaurarea nu se va putea face decât cu o nouă Constituţie, adaptată vremurilor în care trăim, eventual una care să vină în întâmpinarea tendinţelor care prefigurează chipul secolului de-abia început.
Aşadar, nu susţin monarhia, constituţională desigur, de dragul istoriei, nici pentru că aş crede în caracterul ei divin sau pentru că aş avea o tradiţie regalistă în familie, ci în primul rând din motive cât se poate de pragmatice.

De douăzeci şi cinci de ani avem o republică democratică în principiu, dar care a eşuat în ceea ce avea mai important de făcut. În fruntea ei s-a consolidat o clasă politică coruptă şi lipsită de orice umbră de simţ civic, de orice idee de interes şi de proiect naţional sau măcar de vreo undă de patriotism. […] Politica se desfăşoară într-un vodevil permanent de lupte între găşti, simple furtuni într-un pahar cu apă, şi nu există un factor de echilibru.Teoretic, potrivit Constituţiei, acest arbitru care să medieze între puterile statului, între partide şi între clasa politică şi cetăţeni ar trebui să fie preşedintele. Numai că din trei preşedinţi câţi am avut în toţi aceşti ani, doi s-au dovedit nişte jucători părtinitori şi nocivi […]. Acum şi omeneşte vorbind, chiar putem pretinde preşedintelui să fie un mediator echidistant? E adevărat că prin Constituţie este obligat să renunţe la orice calitate de membru de partid, dar orice prezidenţiabil înainte de a fi ales este un om politic cu o lungă carieră de partid, eventual chiar şeful, uneori fondatorul partidului. Trebuie să fie o personalitate chiar excepţională ca să se poată detaşa de tot ceea ce a reprezentat viaţa lui de până atunci pentru a-şi asuma rolul prezidenţial, iar personalităţile excepţionale nu se găsesc pe toate drumurile.
Nu mai pun la socoteală că o campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale este scumpă. Ca să o finanţeze candidatul trebuie să recurgă la tot felul de sponsorizări, iar cine are puterea financiară necesară nu va da banii doar pentru că-i plac principiile şi programul enunţate de candidat sau persoana acestuia. Nu doar la noi, dar în toate republicile se fac tot felul de înţelegeri discrete în spatele acestor sponsorizări, iar nu o dată aplicarea respectivelor înţelegeri ajunge să vicieze sistemul democratic şi interesul public. Au fost şi războaie declanşate din cauza unor astfel de complicităţi.
În schimb, un rege chiar poate juca rolul de arbitru în politică şi în societate. El nu candidează, nu are nevoie de fonduri pentru campania electorală, nu are nevoie de sprijinul unui partid politic. Nici măcar nu are de ce să fie membru de partid şi poate fi în mod real echidistant faţă de toate partidele, faţă de societatea civilă, de corporaţii ş.a.m.d. Apoi, un monarh este crescut şi educat să îndeplinească acest rol. Situaţia lui seamănă cu cea a lui Dalai Lama, care este selectat de mic copil şi pregătit să devină liderul spiritual al budiştilor tibetani şi mongoli. Diferenţa între politicienii de strânsură şi monarhul educat să fie monarh s-a văzut în Parlamentul României în 25 octombrie 2011, când regele Mihai I a susţinut acel discurs istoric care a dat clasă prin formă şi, mai ales, prin conţinut tuturor celor care s-au perindat la tribuna Parlamentului din 30 decembrie 1947 şi până astăzi.
Nevoia unui astfel de personaj în fruntea statului în locul unui preşedinte mai preocupat de agenda partidelor şi a grupurilor de interese economice decât de interesul naţional este în acest moment cu atât mai stringentă, cu cât la graniţele noastre zăngăne din nou armele.
Un rege domneşte, nu guvernează. Celor care susţin că monarhia nu este o instituţie democratică le răspund că majoritatea democraţiilor de top sunt monarhii constituţionale: Olanda, Belgia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Marea Britanie. Nu, Statele Unite, ţara interceptărilor NSA, a Patriot Act şi a conceptului orwellian de cenzură numit „political correctness”, nu sunt o democraţie de top, de fapt ele au mai multe în comun cu o monarhie absolută medievală decât oricare monarhie europeană contemporană. Absolut nimic nu împiedică coexistenţa instituţiei monarhice cu pluralismul politic, cu respectul faţă de diversitatea etnică, religioasă, culturală, socială şi a opiniilor, cu consultările publice făcute pe bune, cu referendumul şi cu iniţiativele legislative civice.
Începând cu părintele republicii româneşti de după 1989 s-au găsit destui care să spună că monarhia este desuetă, o relicvă a istoriei. Relicvă a istoriei este însă acel părinte al republicii noastre, care în plină revoluţie anticomunistă s-a găsit cu cale să proclame că fostul dictator „a întinat idealurile socialismului”. Dacă democraţiile mai sus citate funcţionează bine şi nu există derapaje antidemocratice, este şi pentru că în ele funcţionează instituţia monarhică, cu rolul de echilibru pe care l-am evocat mai sus. Chiar dacă Franţa a devenit republică, din cauze ce ţin de specificul propriei istorii, conceptul formulat de iluminiştii francezi, al contractului social dintre monarh şi popor, chiar funcţionează în monarhiile moderne amintite.
Nu în ultimul rând trebuie să mă gândesc la specificul românesc. Românii nu au luptat timp de mai multe generaţii precum locuitorii Hexagonului ca să schimbe monarhia cu republica. Republica le-a fost impusă de un ocupant străin, odată cu comunismul, şi a fost menţinută prin referendumuri şmechereşti pentru Constituţie, în care li s-a spus că trebuie să voteze cu „da” ca să aibă stabilitate şi credibilitate în faţa comunităţii internaţionale. Niciodată nu au fost întrebaţi simplu şi direct ce formă de guvernământ îşi doresc. În schimb, în mentalul colectiv a persistat ideea unui Vodă, a unui personaj aflat deasupra intereselor meschine, care să poată să-i tragă pe politicieni de mânecă când aceştia se dedau la fapte şi practici reprobabile. Adică, într-un limbaj mai elevat, continuă să se simtă nevoia unui arbitru de genul celui care ar fi un rege, dar niciodată un preşedinte, ce nu poate decât să dezamăgească această aşteptare.

Desigur, mi s-ar putea răspunde că teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Că nici monarhia nu e infailibilă, că şi ea poate devia, aşa cum s-a întâmplat cu regele Carol al II-lea sau cum s-au petrecut lucrurile recent în Spania. Ei bine, Carol al II-lea este departe de a fi unul din favoriţii mei, îi reproşez suprimarea democraţiei interbelice, introducerea asasinatului politic între practicile statului român şi lipsa de pregătire în care ne-a surprins debutul celui de-al doilea război mondial, cu toate semnele premergătoare. Iar implicarea familiei regale spaniole în acte de corupţie nu pot decât să o dezavuez. Dar dincolo de asta, fapt este că republica în care trăim este într-o stare jalnică comparativ chiar cu România lui Carol al II-lea şi că nu mai poate continua aşa prea mult timp. Cu lecţiile istoriei bine asimilate şi cu o Constituţie şi legi bine gândite, orice derapaj eventual al monarhiei româneşti restaurate poate fi prevenit.
Apoi, să nu uităm şansa pe care o avem în persoana regelui Mihai I, un om de mare bun simţ şi o personalitate istorică în sensul cel mai real al noţiunii. Mihai I rămâne cel care în 1944, foarte tânăr fiind, a restabilit pentru o perioadă din păcate scurtă democraţia, care a salvat Transilvania de Nord, care a scurtat cu multe luni carnagiul celui de-al doilea război mondial şi care a întârziat cu vreo trei ani sovietizarea României. La o vârstă la care cei mai mulţi dintre noi nu ştim decât să copiem la examene şi să alergăm după fuste, regele şi-a asumat interesul naţional în vremuri foarte tulburi şi a acţionat. Avem acum politicieni mult mai bătrâni şi mai experimentaţi care pur şi simplu nu înţeleg noţiunea de interes naţional. Încă din 1990 ni s-a tot repetat că ar fi bătrân, dar dacă am fi restaurat monarhia atunci, acum am fi intrat în cel de-al douăzeci şi patrulea an al celei de-a treia domnii. Şi probabil nu am fi avut nici mineriadele, nici marile „tunuri” care au pus economia pe butuci, nici de ce să ieşim în stradă pentru Roşia Montană, nici abuzurile de la Pungeşti. Mai sunt unii care s-au grăbit să-l acuze de trădare şi laşitate pentru abdicarea din 30 decembrie 1947. Pentru mine sunt amuzanţi, când îi văd imediat după ce aruncă aceste grave acuzaţii făcând totul să se asigure că imunitatea îi ţine departe de justiţia care îi aşteaptă pentru actele lor de corupţie. Poate că ei, experţi în a se ţine de scaun cu orice preţ, şi-ar fi asumat asasinarea a o mie de studenţi deja aflaţi în închisorile comuniste şi eventuala aruncare a ţării într-un război civil, dar mă îndoiesc că ar fi avut curajul să înfrunte tancurile sovietice, lovitura de stat violentă care indubitabil ar fi avut loc şi plutonul de execuţie, lăsând regatul fără dinastie.
Alţii reproşează actul de la 23 august 1944 şi văd în el explicaţia reticenţei pe care Germania ar avea-o faţă de România. Aceştia cred că ar fi trebuit să stăm alături de Hitler până la ultimul cartuş. Sigur, e uşor să spui asta pe timp de pace şi la o bere, când nu trebuie să-ţi pui problema transformării ţării în teatru de război, să-ţi asumi preţul „eliberării” de către Armata Roşie şi să ştii că vei pierde nu numai Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, care oricum erau adjudecate de învingătorul evident, cu milioanele de români de acolo, dar şi Transilvania de Nord, cu alte milioane de români, şi totul pentru un aliat cu care nu aveai un tratat, din cauza refuzului său de a-şi asuma obligaţii clare faţă de tine, şi care înainte de a-ţi deveni aliat de conjunctură îi susţinuse pe toţi inamicii tăi şi jucase alba neagra cu teritoriile tale.
Cei mai ridicoli sunt însă cei care caută defecte în succesiunea regelui Mihai I. Neputând să-i reproşeze nimic principesei Margareta, decât că este şi ea o persoană de mare bun simţ, care susţine cultura românească, mai ales teatrul, de un sfert de secol, aceştia se leagă în secolul XXI de legea salică… Prieteni, trăim într-un timp în care femeile sunt din ce în ce mai egale cu bărbaţii, ce sens are să mai discutăm în anul 2014 de legea salică? Pe bune, Evul Mediu chiar s-a terminat!
Cum îşi dau şi ei seama de chestia asta, iar despre principele Nicolae iarăşi nu au ce să zică de rău, următorul cal de bătaie este principele consort Radu, fostul actor Radu Duda. Căruia de fapt nu i se reproşează mare lucru, decât că nu e născut principe. Din nou, Evul Mediu loveşte în minţile apărătorilor republicii actuale, care înţeleg statutul princiar într-un mod cel puţin aberant pentru mileniul III. Unii ajung până la stupiditate, susţinând că principele Radu ar putea să-i succeadă regelui Mihai I ca… rege. Dacă aceia nu ar fi să nu zic cum şi cum nu stăpânesc noţiunea de principe consort din cultura lor generală, s-ar lămuri cât de aberantă e această susţinere prin simpla lectură a Statutului Casei Regale a României.
De fapt, oamenii aceştia, regele Mihai I, principesa Margareta şi principele Nicolae au o statură morală care cam lipseşte elitelor unei societăţi româneşti încă traumatizată de comunism şi derutată de tranziţia fără sfârşit şi care ar servi de bun exemplu dacă statutul lor de persoane publice ar fi consacrat prin restaurarea monarhiei constituţionale în România. Şi nu ar fi vorba doar de un exemplu pasiv, ci de un anumit tip de interacţiune cu politicul şi cu societatea. Probabil că dacă reprezentantul Casei Regale ar fi un personaj dubios precum succesorul tronului Italiei sau acel principe Paul pe care îl promovează la derută nişte medii securiste de şcoală veche, nu m-aş fi înhămat la cauza monarhistă, dar slavă cerului, nu e cazul, dimpotrivă.
Iată aşadar de ce consider că monarhia constituţională ar putea fi o investiţie de viitor pentru România, începutul unei revoluţii paşnice care, evident, nu trebuie să se oprească la simpla schimbare a formei de guvernământ. Societatea românească deja nu mai este cea pe care o ştia clasa noastră politică la momentul când s-a rupt de ea într-o lume proprie, în ultimul deceniu al secolului trecut. Însă, aşa cum spuneau bătrânii noştri, peştele de la cap se împute. Aşa că a cam venit timpul să schimbăm capul.

9 martie 2014

Facebook

Anunțuri

Despre Tudor Vişan-Miu

Sunt un tanar cu preocupari intelectuale. Principalele mele domenii de interes: istoria, genealogia, memorialistica, literatura, lingvistica, economia, politica, filosofia, teologia. Legat de aceste domenii: cred ca nu exista o unica istorie "obiectiva si adevarata", ca fiecare persoană are origini familiale ce merita aflate si ca "o viata capata mai mult sens atunci cand este scrisa". Iubesc cartile. Cred ca a scrie corect in propria limba este o dovada de patriotism (nu am putut-o face in acest profil deoarece Gravatarul nu accepta diacritice - n.m.). Am o viziune social-economica "de dreapta". Cred ca "treburile publice" sunt o chestiune de interes general, dincolo de "partea scandaloasa" ce prea adesea însoteste administrarea lor (care ar trebui facuta de oameni de stat). In privinta formei de guvernamant a Romaniei, sunt sustinatorul unei monarhii constitutionale. Consider democratia si capitalismul cele mai bune sisteme inventate pana acum de catre om. Filosofic, ader la modernitatea clasica. Religios, sunt un crestin fundamentalist si conservator. ”Primeste deci darul meu, care ti-a fost adus, fiindca Dumnezeu m-a umplut de bunatati si am de toate” (Geneza, 33:11)

Un gând despre &8222;Alexandru Cristian Surcel: „Conceptul contractului social chiar funcţionează în monarhiile moderne.”&8221;

  1. Domnule Surcel, in activitatea Grupului de Actiune pentru Monarhie si Democratie am avut de furca cu credulii(ca sa-i numesc elegant!) Intoxicati de diversiunile informationale puse in circulatie despre Principele Radu! Informator al Securitatii infiltrat in Casa Regala? Omul a lamurit clar situatia, nimeni nu a venit cu cea mai mica dovada care sa confirme acuzatia. Omul PSD-ului? Casa Regala a colaborat cu lideri si membri ai PSD doar in calitatea acestora de oficiali ai statului roman, pozitii in care au ajuns, direct sau indirect, prin votul cetatenilor. Casa Regala a colaborat pentru realizarea unor proiecte de interes national cu toti demnitarii, indiferent de apartenenta lor politica. Echidistanta fata de formatiunile politice si obligatia de a tine seama de votul popular sunt reguli „de aur” pentr orice Casa Regala intr-un stat democratic! O conduce pe Principesa Mostenitoare Margareta? La pregatirea si experienta Sa de viata, poate fi „condusa” Principesa precum o adolescenta? Noi ii mai lamurim pe oameni invitindu-i sa revada un interviu mai vechi al MS Regelui in care marturisea ca l-a „studiat” vreme de trei luni pe viitorul ginere pina cind a consimtit la casatorie ! Se lasa atit de incercatul nostru Rege pacalit, chiar si de un actor profesionist? Principele Consort si-a indeplinit impecabil obligatiile! Chiar si controversata intentie de a candida la Presedintie a avut o motivatie onesta, din pacate, nu s-a analizat mai profund impactul asupra unei mari parti a poulatiei obisnuita cu imaginea presedintelui „jucator” cultivata in acea vreme de Traian Basescu. In fine, acesti oameni mai po fi intrebati: exista vreun cetatean britanic intreg la minte care sa o defineasca pe Ducesa Katherine de Cambridge drept „impostoare”, „parvenita”, sau „printesa-surogat” doar pentru ca nu are singe regal lrin nastere? Si sotia Printului William va fi incoronata, intr-o zi, ca Regina -Consoarta a .Marii Britanii , ceea ce nu se intimpla Principii Consorti ai Reginelor Suverane, cum ar fi, pe linga Marea Britanie, cazul Olandei, al Danemarcei, si, in viitor, al Suediei!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s